„Drum de țară - Moldova, la 30 de ani” este documentarul realizat de echipa Europei Libere, despre cum arată R.Moldova după 30 de ani de independență, care vor fi marcați pe 27 august 2021.
Realizat în două părți, documentarul are premieră la Moldova 1, marți 24 august și miercuri, 25 august 2021, la ora 21:20.
În avanpremieră, un interviu cu realizatorii documentarului, Eugenia Crețu și Nicu Gușan, realizat de Tamara Grejdeanu:
Europa Liberă: Apare, așadar, un nou documentar din seria „Pur și Simplu, Moldova” la aniversarea celor trei decenii de independență, o producție care s-a închegat urmare a unei călătorii prin țară. Vreau să vă întreb, întâi de toate: cu ce gând ați pornit la drum?
Eugenia Crețu: „Era inevitabil să facem un film dedicat celor 30 de ani de independență care se împlinesc, iată, pe 27 august, dar am vrut, cumva, să evităm clișeele jurnalistice. An de an vedem aceleași materiale cu amintiri din 1991 sau ale evenimentelor dinainte de proclamarea independenței.
Senzația mea e că vorbim întruna despre aceleași lucruri, ne amintim de trecut, da, trecutul este foarte important, e bine să știm de unde am pornit, cum am ajuns aici, dar și mai important este să vedem unde suntem astăzi și ce putem să facem ca să mergem înainte.”
Nicu Gușan: „Chiar și înainte de a porni în această călătorie, nu am avut neapărat niște obiective sau scopuri prestabilite, pentru că nici nu știam ce o să găsim sau pe cine o să întâlnim pe drum.
Sigur că am avut un plan, au fost aproximativ 10 zile de filmări prin țară, am avut oameni care ne-au așteptat, dar în multe dintre localități s-au întâmplat lucruri neașteptate și până la urmă nu știam ce o să iasă din filmul acesta. Ideea era să mergem să descoperim Republica Moldova la 30 de ani așa cum este ea, prin ochii oamenilor din țară.”
Eugenia Crețu: „Acesta și este farmecul unui film documentar, să arăți ceea ce ai văzut, nimic înscenat, nimic pregătit din timp.”
Europa Liberă: Aș vrea să remarc faptul că nu v-ați aventurat singuri în această drumeție, ați gândit o formulă mai specială, dacă pot să zic așa.
Eugenia Crețu: „Da, am avut o idee de a-l lua cu noi împreună în această călătorie pe dl Vasile Botnaru. Dumnealui face jurnalism de pe vremea când eu și Nicu încă nici măcar nu existam pe lume, a călătorit și el, la rândul lui, pe vremea aceea, îmi spunea că a văzut țara când era...”
Nicu Gușan: „...cu alți ochi deja de data aceasta.”
Eugenia Crețu: „Exact. Chiar l-am întrebat, cum s-a schimbat țara de atunci, de când era el reporter de teren și mergea prin diferite sate, fiind reporter la „Viața satului”, exista așa un ziar. Îmi spunea că înainte vedea mai multă speranță în ochii oamenilor, iar acum speranța asta s-a cam stins și asta este una dintre concluziile pe care dl Botnaru le-a făcut pe traseu...”
Nicu Gușan: „Concluzii pe care, de altfel, noi nu le-am fi putut face acolo, pentru că noi nu am trăit acele vremuri, respectiv dl Botnaru...”
Eugenia Crețu: „Nu aveam cu ce compara...”
Nicu Gușan: „Exact, da. Ne-am gândit noi că ar fi o formulă perfectă de a echilibra cumva lucrurile și a le pune în comparație, dar voiam să răspundem la întrebarea: unde am ajuns după 30 de ani de independență?”
Eugenia Crețu: „Și cum noi atunci eram mici copii, dl Botnaru era soluția perfectă.”
Europa Liberă: Au fost două săptămâni, v-am prezentat traseul, prin intermediul unei hărți interactive, cu fotografii, impresii din cele 13 popasuri. A fost o călătorie intensă și vreau să vă întreb – la final, ce aduceți în prim-plan? Bănuiesc că au fost multe de văzut, de ascultat...
Eugenia Crețu: „Da, a fost o călătorie de la nord la sud și înapoi la nord, deci am făcut țara roată, ne-am oprit în localități foarte diferite, cu oameni foarte diferiți. Fiecare sat de pe traseu cumva a ilustrat un alt domeniu.
Vezi și: „The Making Of”, harta interactivă a călătoriei prin Moldova.
De exemplu, vinificația, industria, industria ruinată și industria care încearcă să se mai țină pe linia de plutire, turismul și multe altele, dar, în același timp, pot să spun că în fiecare localitate am văzut plus-minus același tablou, din păcate.
Pornind la drum, l-am întrebat pe dl Botnaru cu ce ar asocia Republica Moldova, să ne spună trei cuvinte, așa cum, de regulă, asociem diferite țări străine cu anumite lucruri, cum ar fi, bunăoară, Franța cu Turnul Eiffel...”
Nicu Gușan: „...Italia cu spaghetti...”
Eugenia Crețu: „...sau Spania cu torida. Și dumnealui spunea atunci despre trei lucruri, trei cuvinte au fost: poloboc, adică vin, sărăcie și migrație. Și lucrurile acestea, din păcate sau, poate, din fericire, le-am văzut în toate localitățile. Deci, cum spunea și dl Botnaru, oriunde ai arunca un bob de mazăre pe hartă găsești aceste trei lucruri.”
Europa Liberă: Și oamenii au fost principala resursă a acestei călătorii, a materialului cu care v-ați întors?
Nicu Gușan: „Da, absolut! Ei au fost personajele care au făcut filmul, până la urmă. Oamenii și-au spus păsul, da. Cei de la nord, cei de la sud au încercat cumva să ne arate ce au făcut ei în localitatea lor sau cum e viața lor acolo în sat, în oraș.
În localitățile în care am mers se vedea foarte clar că oamenii sunt ultima resursă și ultima șansă a acestei țări. Deci, dacă oamenii nu vor reuși cumva să seteze lucrurile acolo la ei în localitate, la ei în comunitate, la nivel de țară nu se va întâmpla mare lucru. Și ei recunoșteau asta, nu avem altceva ce vinde.”
Eugenia Crețu: „Și asta este diferența dintre localități, până la urmă. Cele înfloritoare aveau oameni care își doreau să facă ceva pentru comunitate, care munceau, care priveau cu optimism spre viitor, iar în cele ruinate, abandonate am găsit oameni care privesc cu nostalgie spre trecut și așteaptă să vină statul să-i salveze, așteaptă cineva să le dea de lucru în loc să creeze ei niște afaceri mici, să zicem, să facă ceva în localitatea lor, să creeze niște oportunități oricât de mici pentru copiii lor.”
Europa Liberă: În același timp, cetățenii pe care îi auzim cu varii ocazii din diferite colțuri ale Moldovei, de exemplu, în emisiunea dnei Valentina Ursu, „Sâmbăta cu Europa Liberă”, spun că au mai multe întrebări decât răspunsuri după 30 de ani de independență. Și înțeleg că voi anume ați evitat să oferiți voi răspunsuri, să faceți analiză?
Eugenia Crețu: „Da, exact! Am avut și opțiunea de a face un film documentar analitic, să zicem așa, să dăm microfonul câtorva minți luminate care să facă o retrospectivă și să ne spună ce ar trebui să facem ca să devenim o țară înfloritoare, dar am evitat și această formulă.
Până la urmă, cel mai corect ar fi să dăm microfonul oamenilor acestei țări, n-am făcut decât să le punem în față o oglindă, să-i arătăm așa cum sunt.
Nici măcar nu avem dreptul de a face analize, noi suntem jurnaliști, noi trebuie să arătăm, nu să facem concluzii, să dăm verdicte. Nu ne-am propus asta, iar oamenii uneori au fost surprinși de faptul că vrem să-i ascultăm, că ne interesează părerea lor. Și uneori această surpriză a lor s-a manifestat chiar agresiv, să zicem așa.
De exemplu, în singurul tren care a rămas Chișinău-Ungheni oamenii fiind foarte nemulțumiți, navetiștii aceștia pentru care trenul este o salvare, pentru că biletul este mai ieftin decât la microbuz, au fost cumva surprinși și ne-au luat în furci pe alocuri - că de ce ne-ar interesa, de ce ne-ar păsa, că părerea lor nu contează oricum? Deci, asta este impresia oamenilor că părerea lor nu contează, că acolo la centru politică se face fără ei, că se fură, că fiecare își face interesul și mai puțin interesul oamenilor mici, oamenilor de rând.”
Europa Liberă: Cu intenții sau fără, oricum aduceți anumite probleme în prim-plan. Și de asta, cine sperați să reacționeze, pe cine îi privește?
Nicu Gușan: „Ca de fiecare dată, credem că materialele noastre și ceea ce alegem noi să reflectăm va schimba ceva la nivelul omului de rând, pentru că...”
Eugenia Crețu: „...nici noi nu sperăm să fim auziți de autorități. Da, presa este puterea a patra, dar nu ne îmbătăm cu apă rece, nu ne amăgim că niște politicieni au să vadă la televizor filmul nostru și mâine au să meargă în localitatea X sau Y să investească, să repare un pod sau să reconstruiască o uzină aflată în faliment, sau, nu știu, brusc, „Calea Ferată” o să se îmbogățească și toată lumea o să-și primească salariile.
Nu ne amăgim cu asta, dar, în același timp, am vrea ca o parte dintre ei măcar să vadă cum arată țara asta cu adevărat, pentru că uneori am impresia că ei stau acolo în fotolii moi și n-au idee cine sunt oamenii pe care îi conduc.”
Europa Liberă: Să-i provocăm să închirieze o rulotă...
Eugenia Crețu: „Da, de ce nu? Asta spuneam și noi, la un moment dat, facem un tur deputățesc...”
Europa Liberă: Faptul că filmul e prilejuit de cele trei decenii de independență a Republicii Moldova, că s-au întâmplat situații în care problemele au ieșit în față, a creat pentru voi mai multe provocări, dileme, ezitări, având în vedere abordarea?
Eugenia Crețu: „Nu neapărat, dar am vrut să arătăm unele puncte nevralgice oricum, cum ar fi Transnistria, nu puteam să nu vorbim despre Transnistria sau să vedem care este starea Armatei Naționale, pentru că armata e cea care ne apără și care răspunde, într-un fel, de independența noastră. Deci, au fost unele locații pe care le-am ales deliberat, dar, în același timp, nu pot să zic că am avut dileme să arătăm ceva sau nu, pentru că acesta a fost scopul primordial, să arătăm ceea ce vedem.”
Nicu Gușan: „Și iarăși, oamenii au avut păreri împărțite, inclusiv când am fost și am filmat depunerea jurământului de către mai mulți tineri. Totodată, la Molovata Nouă iarăși a fost un caz interesant, când pur și simplu ne plimbam pe străzile localității și oamenii ne-au abordat de la sine.”
Eugenia Crețu: „La Molovata Nouă, de exemplu, o localitate din stânga Nistrului, soția unui veteran a venit la noi în lacrimi să ne povestească despre problemele pe care le au. Sunt oameni, veterani de război care au luptat pentru integritatea acestei țări și care astăzi se simt abandonați, oameni care o dată pe an sunt celebrați, iar apoi toți uită de ei și sunt niște oameni care se bat cu morile de vânt ca Don Quijote.”
Europa Liberă: Nicu, despre o problemă ai putea și tu deja să vorbești, că tu ai fost la volanul rulotei. Cum a fost călătoria?
Nicu Gușan: „Da, după ce am condus aproape 2.000 de kilometri prin țară timp de 10 zile, mi-am dat seama că nu cunoșteam realitatea drumurilor din țara noastră. Eu, de obicei, călătoream de la Călărași la Ungheni, de la Chișinău la Soroca sau de la Chișinău la Cahul și drumurile acestea cât de cât sunt OK. Acum am fost pus în situația să călătoresc între tot felul de sate și localități, cum ar fi de la Frunze la Soroca sau de la Cișmichioi la Căușeni.
Pe hartă vedeam drumuri naționale, marcate ca și drumuri naționale, dar în realitate erau niște drumuri de țară care n-au văzut asfaltul de 30 de ani acolo, probabil și mai mult, drumuri din pietriș și pământ. Și nu sunt porțiuni mici, deci sunt porțiuni întregi de zeci de kilometri pe care te deplasezi cu 15-20 km pe oră.
Eu cred că e o rușine pentru acest stat ca după 30 de ani într-o țară atât de mică, în care ai câteva mii de kilometri de drum național, să nu ai tu măcar pietriș acolo sau nici nu mai vorbim de marcaje și indicatoare. Dacă ți s-a terminat bateria la telefon și rămâi fără hartă, ce faci acolo?”
Eugenia Crețu: „Și atunci, cum putem vorbi, de exemplu, despre turism?”
Nicu Gușan: „Da, a trebuit să intrăm la Lacul Beleu cu autorulota. A fost un dezastru, pentru că acolo e un drum accidentat, e în pantă, pe unde a plouat și a spălat apa pe acolo s-a făcut drum, nu-i măcar un drum gândit acolo. Deci, oricât de triumfalist ar suna discursurile, indiferent ale cui, din păcate, nu trebuie să uităm de aceste realități și să ne apucăm de treabă, pentru că de multe ori depinde de spiritul comunității.”
Eugenia Crețu: „Și din păcate, cum unii nostalgici așteaptă ajutor de la stat, alții așteaptă granturi europene, americane, să vină cineva să ne repare drumurile, bunăoară. Deci, problemele au ieșit la suprafață fără să ne propunem neapărat acest lucru, dar, în același timp, am arătat și lucruri frumoase, avem niște peisaje extraordinare, avem cu ce să ne mândrim, dar trebuie să învățăm să prețuim lucrurile acestea și să știm să le ambalăm și să le „vindem”. Trebuie să ieșim cu ceva pe piața externă, să avem ce le arăta străinilor.”
Europa Liberă: E clar ce i-a rămas în minte lui Nicu. Totuși, vreau să vă întreb, ce alte experiențe memorabile ați avut, că a fost un traseu lung?
Nicu Gușan: „Era 1 iunie și ne-am pomenit în localitatea Frunze, localitatea nu e foarte mare și se auzea muzică, ne-am apropiat și ce am văzut acolo? O discotecă organizată pentru copiii din orășel, răsuna un hip-hop, un rap underground din astea rusești foarte agresiv, cu înjurături și erau copii acolo cred că nu mai mari de 12-14 ani, primarul, la cravată, cumva monitoriza evenimentul dedicat Zilei copiilor și părinții, și mai era o vânzătoare de la barul de alături, că era un bar acolo. Un peisaj sinistru...”
Eugenia Crețu: „De fapt, asta era singura distracție în acel oraș care stă să moară, în care nu există decât barul și alimentara, nimic mai mult.”
Europa Liberă: Eugenia, pe tine ce te-a marcat?
Eugenia Crețu: „Mie mi-a rămas în minte o altă scenă demnă de un film artistic. Este vorba de o procesiune religioasă într-un sat dispărut, un sat care nu mai există, un sat din care a rămas doar un mic cimitir năpădit de buruieni și câteva cruci. Și am asistat la această procesiune care mergea din satul vecin, câțiva kilometri de drum de țară, prin câmp deschis, oameni cu cruci, cu busuioc și agheasmă, cu preotul în față cântând imnuri și mergând la cimitirul acelui sat pentru a pomeni morții, singurii care au rămas într-un sat dispărut.”
