Comitetul internațional pentru Protecția Jurnaliștilor (CPJ) a intervenit la începutul lunii în favoarea jurnalistului turc Oktay Candemir, arestat și acum judecat în libertate pentru insultarea unei figuri istorice a Turciei.
Jurnalistul se amuzase într-un tweet de invazia, pe canalele TV din țara sa, a unor noi foiletoane cu sultani, din cele atât de apreciate nu doar în România, dar în toate țările din Balcani (însă mai puțin sau deloc în Liban sau Egipt, unde Imperiol Otoman are o imagine mai negativă decât în Europa).
Bietul jurnalist, la începutul lunii a fost arestat și i s-a confiscat computerul, iar acum așteaptă procesul, pentru că în acea postare pe Twitter el ar fi insultat memoria sultanului Ertuğrul Gazi (care a bântuit prin Anatolia în sex. XIII). Este sultanul din foiletonul difuzat mi în România de postul Prima TV cu, cu titlul „Putere și glorie”).
Deși Turcia este o țară încă teoretic laică (pe hârtie și urmând litera legii chiar mai mult decât România), în ultimul deceniu Erdoğan a făcut să se restrângă enorm spectrul laicității moștenit de la Atatürk si de la republica turcă ce a urmat. Totuși, încă nu se ajunsese la persecutarea unui jurnalist pentru ceea ce este considerat o insultă adusă unui sultan turc de pe la anul... 1280.
E bine să avem asta în minte când vedem pe la noi enorma supărare a unora în fața oricărei glume --sau chiar studiu istoric-- ce ar diminua gloria lui Ștefan cel Mare sau a lui Mihai Viteazul. Asta pentru că românii (dar și vecinii lor: rușii, ucrainenii, sârbii) trăiesc, ca și turcii actuali de sub "sultanul" Erdoğan, într-un univers istoric ficțional, în care gloria deseori inventată a trecutului a căpătat consistența realității, înlocuind-o chiar.
Deseori, ficțiunea literară a înlocuit-o pe cea istorică. Altfel zis, mulți oameni chiar cred (și sunt indignați când li se spune că nu e așa) că Ștefan cel Mare ar fi zis: -- "Căci Moldova nu e a mea, nu este a voastră, ci este a urmașilor urmașilor voștri șa-ba-da-ba-da…" Oamenii chiar cred că atunci când l-au operat felcerii străini, ca în piesa lui Delavrancea, Ștefan a povestit cum a răcnit tătânele său asasinat, ca să poată el să scoată un muget de durere extradiegetică…
La fel, pentru mulți, domnia lui Mihai Viteazul este în primul rând ceea ce vedem în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Nu contează că și-a masacrat creditorii pentru a nu-și plăti datoriile și că a legat țăranii de glie, ducând la câteva secole de sclavie autentică. Oamenii chiar cred însă că Bălcescu era un istoric, iar Hasdeu un lingvist.
Dar, sigur, câtă vreme nu vom avea, ca în Turcia, legi care să dea pedepse cu închisoarea pentru insultarea figurilor trecutului, vom ști că trăim în continuare într-o țară a Uniunii Europene, iar nu într-una din cele în care tiranii conduc sprijinindu-se pe gloria morților.
Pentru a citi, însă, istoria fără fard, ajunge uneori să mergem direct la cronicari. Iată aceste două episoade, luate din Neculce.
Unul în care cronicarul povestește cele petrecute după răsturnarea lui Petru Rareș de pe tron :
“Petru-Voda Rareș, fugind pin târg pin Piatra, si gonindu-l pietrenii, l-au fost agiungând din urma un popa pe cal. Si au tras Petru-Voda înapoi in popa cu arcul si l-au lovit cu săgeata doar in oblâncul șelii. Si i-au dzis:
„Intoarce-te, popo, înapoi, nu-ti lăsa liturghia nesfârșită“.
Iar după ce au vinit Petru-Voda domnu cu a doa domnie, au scos ochii si popii si pietrenilor acelor ce l-au gonit si le-a făcut si blastem, si afurisanie.”
Ce nu ne spune cronicarul, este ca bunul Voda nu a putut face singur “blastem si afurisanie”, ci a trebuit, desigur, sa le poruncească asta… altor popi!
Sau acesta :
"Fiind tătarii din Bugeac duși în oaste la Beci (Viena), s-au coborît Petriceico-voda de la Iași si s-au dus împreună cu cazacii si ardè în Bugeac muierile tătarce cele burduhoase, le spinteca si punè copiii în pari, și lua bucatele cele tătărești, si aducè la Iași multe, cît nu mai putè sa le iè sama. Că nefiindu tătarii, nu avè cine să le stè împotrivă."
(Neculce, Letopisețul Țărîi Moldovei)
