De aproape două secole trena acestei expresii ce a cristalizat cinismul dintotdeauna a guvernărilor rupte de popor o târâie sărmana Maria Antoaneta*, chiar dacă istoricii au încercat, fără succes, să demonstreze că nu ea a lansat-o. Pasiunile sale exotice, să zicem pentru lansarea baloanelor cu aer cald, sau pentru istoria incașilor din America de Sud, ca să nu mai zic de persoanele care deveneau obiectul afecțiunii sale debordante, o califică în continuare drept o regină excentrică care și-ar fi meritat finalul procustian. Exagerat final, dacă e să ne uităm din perspectiva zilei de astăzi.
Dar să vorbim despre cozonaci. Un om de afaceri, cu care hojma dau ochii în sala de sport și stau la cafele, zice că povestea cu micile porțiuni de drum asfaltat, împrăștiate ca mărgelele prin satele Moldovei, seamănă cu augusta recomandare ca țăranii să mănânce cozonac atunci când nu au bani de pâine. Cum adică? Întreb afișând figură de activist ca să storc argumente. Pentru că drumurile bune, zice omul de afaceri, pot și trebuie să fie o verigă care să tragă lanțul economic al renașterii și dezvoltării localităților sătești. Când ai de ales între acoperișul ciuruit și poarta nevopsită în ce ordine le treci în devizul de cheltuieli?
Dacă boaghea de asfalt este așternută în centrul satului, de fudulie, și nu acolo unde gâfâie disperată singura unitate de producție (un depozit de mere, o fermă, o brutărie, un atelier auto), rentabilă încă, atunci asta-i frecție la picior de lemn. Așa crede omul. De afaceri. Încercarea mea de a atinge strunele sufletului său ermetic, ca safeurile Băncii Naționale, cu argumente don-quichotiene («mersul la biserică fără șoșoni», «fericirea unui copil care încalecă bicicleta») se lovesc ca talazurile de stîncă, vorba clasicilor contemporani cu Maria-amatoare-de-cozonaci.
Omul de afaceri ține una și bună: drumul trebuie să fie funcțional. După ce și dacă prindem la purici, ne putem permite ca drumul să aibă valoare simbolică. Businessman-ul zice că ar așterne drumuri asfaltate spre crame și vinării, spre podgorii, până în buricul ogoarelor. Așa cum o fac compatrioții Antoanetei. Drumurile bune în varianta moldovenească, mai și prezentate drept cadou de la Moș Crăciun cu o floare-de-colț la reverul hainei, sunt ca posmagii pentru duglișul din cunoscuta poveste, zice «homme d’affaires-ul» îndărătnic.
Poate sună cam tăios concluzia, dar încerc să-l înțeleg pe omul de bussines moldovenesc după ce îmi povestise, la cafeaua precedentă, cum e strangulat cu impozitul pe unelte de producție, pe care le importă ca să deschidă câteva zeci de locuri noi de muncă, ori ca să păstreze alte câteva sute care-s colac de salvare pentru angajații săi. Nu mă las înduioșat cu una-cu două, dar, la câtă economie am eu în cap, totuna pricep că impozitele la unelte, mașini, poloboace, araci, cuie, piuneze sunt justificate atunci când le produci și tu la tine acasă, și dorești să le protejezi de concurență, ba le și favorizezi oleacă, cât îți permite obrazul și acordurile comerciale. În caz contrar vorbim, pe șleau, despre dijmă.
*Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena (germană Maria Antonia Josepha Johanna von Habsburg-Lothringen; francez„ Marie Antoinette Josëphe Jeanne de Habsbourg-Lorraine; n. 2 noiembrie 1755 - d. 16 octombrie 1793),
