Linkuri accesibilitate

„Dacă toată planeta este speriată de coronavirus, sătenii se tem că nu va ploua, pământul nu va rodi”


Viorica Tătaru la un protest

Jurnal săptămânal cu Viorica Tătaru.

Născută la 27 iulie 1978, la Dondușeni. A studiat Regie Film la AMTAP, anterior a făcut Colegiul Pedagogic, învățământ primar. De câțiva ani îmbină armonios arta imaginii, regia de film și jurnalismul video. Produce Camerawoman la TV8, dar este implicată și în alte proiecte civice.

Luni - Începutul de săptămână

Demult n-am dus un jurnal, din adolescență cred, însă pe timp de molimă ar fi cât se poate de util să las niște gânduri înșirate pe hârtie, mai ales că am acceptat provocarea din partea dnei Valentina Ursu să-mi încerc puterile în ale scrisului. Nu că aș fi mare scriitoare, dar testarea limitelor este una dintre îndeletnicirile mele zilnice. Așa am descoperit că pot face lucruri de care nici nu bănuiam anterior, cumva m-am descoperit pe mine însămi, ceea ce recomand și altora să încerce fără frică.

În cele două luni de carantină, când omenirea a ajuns la o răspântie de drumuri, pe neobservate, viețile noastre au luat o întorsătură nouă. Brusc am început să avem timp și noțiunea timpului o percepem mai diferit ca altă dată. Parcă ne-am oprit din alergătura obișnuită (devenise un obicei, o normă chiar). Am început a savura, a reflecta, a aprecia și tare sper că vom continua să facem asta cu aceeași ardoare. Am început să conștientizăm cât de fragili suntem. Am început să ne întrebăm de sănătate în fiecare zi, unii pe alții și nu doar cu oamenii apropiați, chiar și cu cei care interacționam prima dată sau când primim, trimitem mesaje pe rețelele de socializare, email-uri. Asta rămâne a fi prima întrebare și e un gest cât se poate de uman, însă mi-ar fi plăcut dacă perioada de pandemie, ne-ar fi unit pe toți deopotrivă, indiferent de apartenență politică, religie, clasă socială, astfel am fi scăpat de prejudecățile sau barierele dintre noi. Dar nu s-a întâmplat, iar cei de la guvernare au tot încercat să ne dezbine chiar și n-aș căuta deloc cine „e de jină”. Oare nu suntem noi primii vinovați dacă ne lăsăm manipulați, dezbinați, prostiți?

Începutul de săptămână începe cu întrebări, analiză, reflecții la ceea ce se întâmplă în lume și în capul meu. Urmează o perioadă cu de toate, mai ales cu speranțe și planuri, multe-multe planuri.

Marți - Planuri

Schimbările din întreaga lume au adus schimbări neașteptate în viața și în munca mea. În plină criză, când au fost sistate aproape toate activitățile, munca jurnalistică a devenit mai interesantă parcă. N-am stat acasă nicio zi, mi-am asumat toate riscurile și am decis să merg în teren, cu camera de filmat în mâini, să fac materiale, să prezint realitatea despre această perioadă, care va deveni istorie peste ani. Cred că ține și de obligația noastră să fim alături de oameni în asemenea momente.

Din aceste motive, am planificat taman din această săptămână să pornim două proiecte deodată, împreună cu colegul meu Andrei Captarenco. Jurnalismul video, care ne-a unit și ne-a regăsit pe ambii într-un stil aparte de prezentare a materialelor jurnalistice, rămâne a fi sursa de inspirație, iar toate planurile noastre se învârt în jurul acestei idei.

Urmează să lansăm o platformă independentă, în afara redacțiilor, prin care să ne exprimăm liber, dar astăzi este o zi importantă, începem munca la un proiect despre oamenii din zona transnistreană, pentru un post TV local.
Se zice că pe timp de epidemie nu se fac planuri, pentru că n-avem siguranța zilei de mâine, nu știm ce va urma și cum se vor încheia socotelile cu acest virus numit Covid – 19, dar noi suntem niște optimiști și am decis că azi e despre planuri și planificări.

Facem update la toate și pornim la drum. Satul ne așteaptă.

Miercuri - Satul

Satul încântă.

Aici toate inspiră: răsăritul soarelui, cântatul cocoșului, susurul apei, freamătul de frunze, scârțâitul roților de căruță pe uliță și oamenii. Oamenii din sat parcă sunt mai frumoși. Emană o lumină pe care n-o vezi în oraș. Și mai au oamenii din sat un nu știu ce și-un nu știu cum... Ador sinceritatea lor.
Noi, orășenii, suntem mai închiși, mai izolați parcă, mai egoiști olecuță.

Ies să-mi savurez cafeaua pe prispa casei. Vântul îmi înfoaie pletele, soarele intensifică culoarea roșcată și când mă oglindesc în căldarea cu apă, mă gândesc să nu mai trec pe la alți coafori, e bine așa :)

Dacă am rezolvat-o cu look-ul, se poate de savurat cafeaua mai departe. N-apuc să sorb măcar un strop, iată și mâța miaună la picioare cu atâta insistență, că nu mă lasă inima să nu-i aduc ceva bunișor din casă. Peste gard se aud copii vecinilor hârjonindu-se deja. Mă holbez printr-o gaură:

- Ce faceți, copii?

- Facem mâncare, zice băiețelul de vreo 3 ani și scoate dintr-o cadă un pui viu, care, scăpat din mâinile lui, caută loc să se ascundă sub poiată.

- Cum te cheamă, piciule?

- Vasea.
- De ce chinui puiul?

- Da tu de unde ai așa „coftă” frumoasă? Intervine sora băiatului, mai mare cu o șchioapă.

Zâmbesc.

- Eu sunt Viorica. Tu?

- Evelina. Da’ bomboane ai?

- N-am, dar pot găsi dacă mă așteptați câteva minute.

Peste fix trei minute, vin cu două pachete de biscuiți italienești, pe care mi-i luasem pentru cafea, dar mă împart cu drag cu Vasea și cu Evelina.

Ei mi-au stârnit dorul de copiii mei, Călin, Bogdan și Lică, care acuma stau cu bunicile lor.

Scrisul pentru ziua de astăzi se încheie aici. Andrei vine echipat cu trei camere video, două microfoane, un monopod, două stative și alte drăcovenii. Începem filmarea.

Joi – Impresionismul

Tabloul satului impresionează. Fiecare detaliu te surprinde frumos și-ți trezește amintiri, îți provoacă imaginația, te prinde de inimă. O fi pusă în codul nostru genetic dragostea asta pentru sat, pentru acest tablou desăvârșit, altă explicație nu găsesc.

Nu te mai saturi să asculți oamenii de aici cu filozofia și umorul lor...


Nu te mai saturi să asculți oamenii de aici cu filozofia și umorul lor.
Dacă toată planeta este speriată de coronavirus, sătenii se tem că nu va ploua, pământul nu va rodi, iar ei au de ținut vite și păsări, care nu știu nimic despre viruși.

Un omulean chiar ne-a rugat să transmitem un mesaj către cei de la prognoza meteo:
„Sunteți niște mincinoși. De câteva săptămâni ați promis ploi, da ni se usucă tot în grădini de răul vostru. De când așteptăm ploaia, am săpat și via, și ogorul în mare grabă, că iaca-iaca vine ploaia și nică...Pentru ce primiți voi bani acolo, la Chișinău?”

Epidemia în viziunea sătenilor înseamnă altceva decât să stai pe net sau la TV, izolat în casă. Ei se izolează în grădină cu sapa în mâini, leagă butucii la vie sau cară apă cu gălețile să ude răsadul din pridvor. Unii mai intră și prin beci să se asigure că murăturile, compotul și untura de porc sunt la locurile lor.

Începe să-mi pară rău că nu pot atașa imagini în acest jurnal. Eu mă exprim mai bine în imagini. O singură fotografie poate înlocui multe cuvinte, darmite o secvență video sau o frază auzită direct de la fața locului.

De atâta îmi place la nebunie munca pe care o fac.

Vineri – Revenirea

Îmi pare rău să mă despart de sat. Mai n-aș pleca de aici.

Ne întoarcem totuși în oraș cu gândul că vom reveni cât de curând pentru a face alte istorii, cu alți oameni, la fel de frumoși.

Rămâne doar o neîmpăcare: neputința de a le oferi întotdeauna oamenilor o mână de ajutor, o soluție la durerile lor. Ei își spun păsul în fața camerei de filmat și așteaptă de la jurnaliști mai multă implicare, nu doar o simplă documentare a cazului. Oamenii vor să fie înțeleși, ajutați, acceptați așa cum sunt, iar noi avem datoria de a-i reprezenta și de a obține răspunsuri pentru ei.

Poate sună patetic sau prea idealist, dar această concluzie mi-am făcut-o pe parcursul câtorva ani, de când merg în teren cu camera în mâini.

În fiecare perioadă din viață avem de învățat niște lecții, utile cred.
Să nu disperăm, totul va fi bine :)

Vezi comentarii (4)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG