Unora li se pare că lingvistica este ca astrologia și că oricine își poate da cu părerea, sau poate imagina reguli.
În ADN-ul nostru cultural pare a fi adânc înscris plictisul față de filologie ca știință si față de lingvistică, atunci când nu e doveditoare de abisala vechime a rasei neaoșe. Dacă nu ne spune ca dacii trăiesc aici de zeci de mii de ani, timp în care au inventat cu eleganță calul, silaba și cazul genitiv, lingvistica se arată inutilă, ba chiar dăunătoare.
La asta se adaugă neîncrederea punctata de dispreț superior fata de cei care se ocupa de limbi “exotice” si de lingvistică sub forma de știință, iar nu de simpla învățare pe de rost a dicționarelor. (Mircea Eliade e acceptat ca o excepție romantică, însă Eliade nu era un lingvist.)
Atitudinea ostilă si opacă a dacopaţilor (obsedații cu dacii, care se cred cu toții lingviști amatori) față de lingvistica autentică e veche. In ale sale Amintiri de la Junimea (Iași, 1908) foarte cinstitul George Panu amintește cum se derulau serile filologice la acel cenaclu născător de daci.
„În adevăr, marea greșală a d-lui Hãsdeu consista în faptul că se silea să deducă cuvinte din limba româna de-a dreptul din limba sanscrită sau persiana, iar câte odată dintr’o limba absolut necunoscută, cea traco-dacică. Lua cuvinte privitoare la păstorie in România, de exemplu cioban, pe urma brânză, stână, urdă etc. și le scotea că sunt cuvinte dacice și dovedea așa zisul dacism al acestor cuvinte comparându-le cu cuvinte din persană, sanscrită, tracică. Iată cuvântul cioban care, spune dl. Hăsdeu, e moștenit de la Daci si Traci care erau frați cu Perșii. Cu mijlocul acesta, dl. Hăsdeu făcea ca vânătorii iscusiți o dublă lovitură, caci întâiu descoperea etimologia cuvântului cioban si al doilea descoperea o limbă necunoscută: traco-dacica.
Cuvântul cioban este însă turcesc, iar noi l-am introdus prin canalul Slavilor.”
Pe de alta parte, trântorii entuziaști de membri ai Junimii au început să pufnească de râs când filologul (unul autentic) Vasile Burlă a venit intr-o seara sa le dovedească ignoranta lui Hasdeu. Mai întâi l-au huiduit când Burlă a încercat să le arate ca Hasdeu se înșela total în etimologia unor cuvinte precum: rață. Spune Panu:
„La urmă amețisem cu toții, citațiile lui Burlă din tot felul de autori, derivațiile filologice, sufixurile si prefixurile ne dăduse la toți o durere colosală de cap.
— Destul, destul, strigarăm…”
Și tot așa, atunci când un alt filolog, mai modest decât vedeta mondenă Hasdeu care le dădea oamenilor identitate de traco-daci, a citit o hârtie in care arăta că unele din etimologiile dacice ale lui Hasdeu se explicau simplu prin limbile finno-ugriene, în sală au fost chicoteli și strigăte de „care limbi, bre?” și: „hai, finno-ncoa”… și: „de unde știi tu, finule?”, sau: „bravo fine, ungriene…”
„Caracudele” umflate cu ceaiul si biscuiții gratuiți ai gazdei Pogor nu puteau, în căpșoarele lor provinciale, să accepte că marele Hasdeu se înșela în dacopatia lui clinică, ca lingvistica e, de fapt, o știință și că unii din mijlocul lor, cu care poate chiar erau fini, se ocupau în realitate în mod serios și competent de limbile ugriene și de lingvistică, în general.
