Linkuri accesibilitate

Daruri cu care nu avem ce face


Se spune că un om își dă adevărata măsură în momente de cumpănă. Uneori, chiar și un om altminteri cumsecade în viața de zi cu zi se metamorfozează în om politic dacă e scos din nișa lui de confort. Adică în animal politic. Fie stă imobilizat ca iepurele în bătaia farurilor. Fie sare la beregata celei mai apropiate persoane. Este semn de mare tărie de caracter să nu te lași dus de val, să-ți păstrezi mințile limpezi, să stai neclintit, mai ales când din amontele social curg torenți vârtoși de mizerie și de tine se agață te-miri-cine, să se salveze. Poți să luminezi infernul cu sufletul tău. Și, când se mai limpezește vremea și lucrurile reintră în normal, să nu faci un act de glorie și mare eroism din decența și altruismul tău. În general, să te păstrezi om, chiar dacă nu mai rentează.

Pare o convenție general acceptată că lupta politică are o singură lege - anume că nu are nicio regulă. O regulă de aur pe care campania electorală prin care trecem o ilustrează cu asupră-de-măsură. Cum au făcut-o toate. Acum miza e mare chiar și pentru cei care pierd. Dacă au fost eficienți, dacă au colectat voturi și și-au vrăjit audiența, au stârnit interesul pe piața muncii politice. Mai mult: dacă au colectat cel puțin trei procente din voturile exprimate, cheltuielile de campanie, adevărate sau fictive, le sunt decontate de la buget. Cum ar veni, pierzi cu folos. Așadar, calomniați, calomniați, ceva tot o să rămână. Timp nu e pentru verificări, dar cine are nevoie? Nimeni nu convinge pe nimeni, oamenii nu fac în aceste câteva zile până la turul doi decât să-și întărească părerile pe care deja le au.

Un carnaval în care fiecare își trage pe față masca totemică a animalului său politic. Unul e leu, altul e vultur, altul e oaie. Ca animal politic poți face ce vrei, asta e regula, după aceea, când se calmează vulcanii noroioși, redevii om politic: invoci moralitatea, principiile înalte, exemplele istoriei. Cine ești cu adevărat nu mai e important pentru nimeni, nici chiar pentru beneficiarii de drept ai acestor metamorfoze, alegătorii. Ca și în cazul presei, decența se plătește scump. Uneori cu falimentul. Nici oamenii decenți și nici articolele decente de ziar nu aduc audiență. Nu fac trafic. Campania electorală are mai mult de-a face cu marketingul decât cu supraviețuirea. Iar între promisiunile electorale și realitate este aceeași legătură ca între reclamele pentru antidepresive și coada la impozite.

În nebunia lumii, echilibrul îți atrage oprobiul public. Dacă spui că împăratul (mă rog, președintele) e gol-goluț, te condamni la o sută de ani de singurătate. Dacă spui cântăreața e cheală (sau prim-ministra), ești prins și chelit pe dată. Dacă spui că unul e ca broasca pe lac care pleznește de aroganță și orgoliu, ești tăvălit prin smoală și fulgi. Dacă spui că magistrații hoți sunt cei care strigă „Hoții!”, s-ar putea să-ți muști limba cu cătușa. Distribuția rolurilor s-a făcut deja iar regizorii apreciază calități care îți scapă. Tu să taci.

Uneori presa se întrece în isterii cu pugiliștii de pe scena politică. Jurnaliștii, ca și politicienii, au idei puternice, de nezdruncinat. Îi poți recunoaște după asta. Ei le spun principii. Uneori, în funcție de cursul zilei și de licitații, le schimbă. Se supără dacă le pui la îndoială sinceritatea indignării. Invocă interesul național. Niște eroi simulanți, ca bătăușii de la wrestling. Așteaptă să fie băgați în seamă, băgați în servicii, băgați în partid, băgați pe liste. Marii inchizitorii turbează de pofte. Audiența trebuie, simpatetic, să preia starea de spirit a profeților nebuni de pe ecrane, să răstoarne idoli, să ridice alții. Nu poți sta pe margine că se surpă malurile. Oricâte faruri ai aprinde, nu ai să vezi un om, doar o frământare de ceva care încă nu se naște sau poate că moare. Din când în când câte o mână sau o gură apărând la suprafață.

Undeva, însă, discretă, aproape invizibilă, simți structura de rezistență a societății. Că uneori te și întrebi cum de se mai țin lucrurile legate, cum de nu se prăbușește toată construcția! Sunt acei oameni decenți, îngrijorați, atenți la dracii din detalii. Sunt cei care impun prin puterea exemplului. Au învățat să nu fie de acord fără să facă din asta arma lor de distrugere în masă. Au învățat să aibă inițiativă, fără să acuze pe nimeni dacă se împiedică. Au propria viziune despre lume și viață, dar nu fac prozelitism. Gândesc, dar nu fac tapaj ca alții. Nu sunt rentabili din punct de vedere electoral. O promisiune și un autograf sunt insuficiente.

Puțini oameni de acest fel am cunoscut, deși îi prețuiesc din tot sufletul. În felia mea de viață am întâlnit mai degrabă opusul, în special oameni care-și făceau un merit din abilitățile cameleonice pentru că, nu-i așa, nimic din ce e omenesc nu le e străin. Ei aparțin acelei geografii carstice în care omenesc rimează cu sublumesc și grotesc. Flexibilitatea cu elasticitatea. Maleabilitatea cu slugărnicia. Poate că nu stau eu în partea potrivită a istoriei. Am văzut mai degrabă oameni grăbiți să tragă maximum de profit din detritusul istoric și degradeurile morale în care tot ei ne scufundă. Se folosesc de lumini pentru a face bezna mai apăsătoare, „mai” mortală. Spală în zece ape retorice creierii alegătorilor, curățând 99 de pete și multe nuanțe. Sunt maeștrii relativismului moral care-ți spun mereu că nu au avut încotro: i-a forțat realitatea să fie mizerabili, dar au încercat să se mențină în limite suportabile. Te intoxică, dar nu te omoară ca alții. Au furat, dar în limitele decenței, nu ca în mandatul trecut. Au mințit, dar nu mai mult ca postul tău de televiziune preferat. Au promis, dar nu e nimeni profet să anticipeze vitregia sorții. Și-apoi ești naiv să crezi în profeții.

Cândva, am cunoscut niște oameni care nu invocau slăbiciunea lor de trestie gânditoare folosită azi ca alibi pentru a-și scuza compromisurile. Mai mult chiar, în vremuri tulburi, în care speranțele multora se legaseră de ei, nu au înșelat așteptările, și-au asumat povara incertitudinii și amenințarea eșecului, împingând lucrurile mai departe și în altă direcție, după azimutul propriei conștiințe. Din nefericire, încet-încet ne despărțim de ei: forța centrifugă a morții e mai puternică. Viața nu mai e așa generoasă cu asemenea oameni. Sunt tot mai rari. Lumea deplânge dispariția lor, deși azi se jelesc asurzitor chiar cei care-i huiduiau până mai ieri. Acum spun că au fost exemplele lor de viață și că, dacă ei înșiși sunt mai buni, sunt așa grație iluștrilor dispăruți.

Ar trebui să ne întrebăm, în întreg iureșul de relativitate morală în care trăim, dacă mai avem nevoie de oameni de acest fel? Și nu e vorba dacă îi merităm, ci dacă se mai potrivesc societății actuale. Avem ce face cu principiile lor sau doar le invocăm pentru a ne ascunde în spatele lor cu aruncătoarele de flăcări? Ce-ar face societatea de azi, așa nărăvită în rele și contorsionată moral cum e, cu Doina Cornea, Corneliu, Coposu, I. D. Sârbu sau Regele Mihai? Ce-ar face societatea de azi, cu martirii Revoluției române?

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG