Linkuri accesibilitate

„Deși nu sunt stăpână pe programul meu de multe ori, sunt stăpână pe ceea ce fac”


Victoria Dunford

Jurnal săptămânal la Europa Liberă cu Victoria Dunford.

Născută la 21 octombrie 1982 în satul Mihăileni, raionul Râșcani. Este absolventă a facultății de chimie analitică a Universității de Stat din Moldova. Este laureată a Premiului Național 2018, a fost decorată cu medalia „British Empire Medal” de către regina Marii Britanii și este implicată în diferite proiecte sociale din Republica Moldova. Este directoarea organizației britanice de caritate MAD-Aid, care ajută copiii cu dizabilități din Moldova. A lansat cartea „Get mad”.

Luni

Mă trezesc cu alarma, e 6.30 și deja e timpul să sar din pat. Nu sunt cea mai matinală, însă îmi place cum merge lucrul de dimineață. Mai am trei zile și plec în Moldova pe un timp, nu mai are rost să merg la înot ca de obicei, o să revin la el după călătorie. La 7.15 deja sunt în oficiu. Cu o cafea neagră deschid laptopul și, până se mai încarcă, scriu o listă cu ce am de făcut până la plecare. Scriu, scriu și realizez că de facto doar trei zile am. Mă opresc de scris.

Oricât aș încerca să nu fie acesta primul lucru, oricum deschid din inerție mesajele din mail. Deși le văd și la telefon, nu răspund decât de la laptop. Mă bucur de data aceasta că am deschis – mă aștepta unul promițător, însă și urgent. O aplicație de grant pe care o așteptam de la o ambasadă mai demult uite că a venit, dar nu poate fi totul perfect și simplu - pentru completare și scrierea proiectului am timp până a doua zi la 12.00, ora Moldovei, deci mai puțin de 24 de ore. Ups! Și uite așa lista pe care o făcusem trece de-oparte.

Mă apuc de scris, fac și bugetul. Mai sunt și întrebări delicate, și nici caractere nu îmi ajung că trebuie strict să încapă în limita permisă. Am ce spune, ce demonstra, și cum va fi, însă trebuie strict la subiect și puțin. Parcă gata, am reușit, și e ora 13.00. De obicei, până la masă servesc trei cafele și atât, dar azi am reușit doar cu una și fără să mă ridic de pe scaun. Uite că și ședința Skype cu echipa din Moldova am scăpat-o, noroc că mă înțeleg și rabdă.

Aplicația evident nu o trimit, mai caut doi sau patru ochi să treacă prin ea. Dar până mâine mai e timp. Ziua continuă conform listei inițiale, un raport, răspund la toate mesajele, și uite că se face 18.00. I-am promis soțului că o să fiu acasă devreme zilele astea căci curând iarăși vor fi la distanță.

Marți

Mă trezesc exact la fel, însă am decis să servesc cafeaua cu soțul acasă și să ieșim împreună din casă. Verific emailurile și pare că va fi o zi obișnuită de muncă, o să scriu rapoartele urgente, oricum plec pe 4-6 săptămâni. Trimit și aplicația la care am muncit ieri și a fost verificată și rectificată de Francisa de Zwager, mentorul și voluntarul de bază MAD-Aid, mereu neobosită și implicată. Avem o ședință cu Trish, managerul de proiect la convoiul cu ajutor umanitar din septembrie 2019. Rectificăm și facem o planificare preliminară.

Cum să nu le colectez, când doar câteva zile în urmă îți sună o prietenă și imploră un pat funcțional pentru un părinte după atac cerebral...


Sunt la timp cu programul, așa cel puțin cred eu, și când colo un sunet la oficiu: „Victoria, eu sunt de la primărie, avem o persoană care a decedat zilele acestea în spital, iar apartamentul său era echipat cu pat hidraulic, scaun rulant, scaune specializate de baie. Ai putea să le colectezo pentru organizația ta, o să ai nevoie de ele? Dar trebuie colectate maximum în 24 de ore, deoarece altcineva se mută în apartament.” Cum să nu le colectez, când doar câteva zile în urmă îți sună o prietenă și imploră un pat funcțional pentru un părinte după atac cerebral.

Aștept ca pe ace să termine John (soțul) munca și îi zic din mers: ne întâlnim acolo să colectăm acest echipament, e zi de muncă, e o notificare de ultim minut, nu mai pot apela la niciun voluntar de-al nostru. Merg eu, deși din tonele de echipament colectate și trimise în Moldova, vreo 80% au fost colectate de noi doi. Mergem, e greu, ușile mai strâmte, dar deja de-a lungul anilor am însușit cum se desface un pat, cum se transportă mai ușor. Încărcăm, descărcăm, ne udă de tot, căci e o ploaie liniștită, dar intensă. Se face ora 5.00. Nu mai merg eu la oficiu, sunt udă, trec și iau laptopul ca să lucrez de acasă după un duș fierbinte și cină. Lista aia așa și mai stă pe masă, iar miercuri e ultima zi, noaptea zbor.

Miercuri

Am setat alarma foarte devreme, ca să reușesc totul. La ora 6.30 deja eram cu cafeaua pe masă, laptopul conectat. Completez formulare, trimit mulțumiri, recipise, invitații la evenimentul care se apropie. Mai am și câteva rapoarte. Fac un plan pentru Moldova, că de altfel timpul zboară prea repede, și cumva toți au nevoie de Victoria când e în Moldova. La 15.00 am o ședința cu The Little Edi Foundation, o organizație nouă cu care recent, în luna iulie, am creat un parteneriat și care vin în Moldova la sfârșit de săptămână să distribuie 240 de rucsacuri cu rechizite școlare.

Adun toate hârtiile care trebuie să le iau cu mine în Moldova, cam 5 kg din valiza mea mereu e cu mape și acte. Am reușit multe din listă, însă nu tot. Merg acasă, termin de împachetat, și la ora 6.00 sunt în mașină cu un prieten vechi, merge și el în Moldova. Ne pornim spre aeroport, zborul e la 12.00. Nu am reușit să iau cina cu soțul înainte de plecare, dar el înțelege, e un suport și un pilon de bază în tot. Foarte puțini sunt cei care înțeleg pe deplin aportul său.

Joi

Ziua era planificată din Anglia, ca să reușesc cât mai multe întâlniri la Chișinău că apoi să plec la Râșcani și revin rar și foarte din fugă. Zborul întârzie, în loc de 6.20 ajunge la 7.20, iar la 7.00 eu eram programată la manichiură. Mă primește și la 8.00, însă toată ziua întârzie cu o oră. Fug la o întâlnire rapidă unde am de transmis un colet din Londra și dau peste niște oameni de afaceri extrem de deschiși și intuitivi. Discut și aici cu jumătate de oră mai mult, este plăcut și ca o respirație de aer proaspăt.

Discutăm de una-alta și ies cu promisiunea privind 1-2 aparate de aer condiționat la casa Phoenix. Am învățat din greu să nu cred în promisiuni până nu se realizează, însă aici am un sentiment de reușită, și sunt sigură că promisiunea va fi onorată. Merg la BRD. Cu mare regret nu am reușit să fiu la zilele diasporei. Respect foarte mult acest birou și oamenii care se dedică și ne ajută. Mai discutăm, e trist că sunt foarte puțini la moment, noi solicităm să fie și de data aceasta puntea între noi și guvern, ajutându-ne cu invitațiile la evenimentul important din 19 septembrie. Mai am două întâlniri exact cu același scop – evenimentul.

La 15.00 mă întâlnesc cu Barbara și David Crossman, doi voluntari și finanțatori din SUA, care au devenit ca doi părinți organizației noastre, mie, dar și bunei copiilor de la centru. Mai e și Ana, o nouă voluntară care se angajează să traducă toate actele și materialele de care am nevoie dintr-o limbă în alta. Cu Barbara și Ana discutăm preselecția și aranjarea interviurilor pentru Casa Phoenix; pachetul de instruiri și de unde aducem specialiștii ca să le efectueze; planul de promovare și marketing. Le aduc la cunoștință și cum merg pregătirile de eveniment. Fiind și sponsori de bază, mai aduc cu ei oaspeți din SUA și nu doar, este important și pentru ei să fie siguri că se organizează la nivel.

Oare monstrul ăsta de proiect într-adevăr e al nostru, într-adevăr ajungem la finele lui cu succes?...


După o oră, trec la muncă cu David, el a început a construi pagina web a complexului Phoenix – fiecare odaie va avea un tur virtual, să poată fi accesat ușor. Fiecare program are o descriere și poze, multe poze – deja e aproape ora 17.00, nu am dormit de miercuri dimineața, stau și privesc la ecran și mă uimesc - oare monstrul ăsta de proiect într-adevăr e al nostru, într-adevăr ajungem la finele lui cu succes? David observă că eu devin tot mai obosită și îmi oferă să rămân la ei și să plec la Râșcani mâine. Eu insistent îl conving că sunt bine și pe la 18.30 mă pornesc la Phoenix, cumva e casa din Moldova la moment. Îl preîntâmpin pe fratele meu să mă aștepte, căci doar acum seara vom putea discuta, restul zilelor sunt prea încărcate cu vizite și programări.

Pe la 21.00 ajung la Râșcani, e noapte, însă luminile noi care le instalasem pe teritoriu în iunie îmi permit să nu aștept ziua, dar să merg pe teritoriu, să fac o tură, să văd unde s-a reușit cu lucrările la piscină, să văd construcția depozitului. Hotărăsc să dorm într-o odaie de la Casa Phoenix, să încerc eu mai întâi, să văd cât de confortabile sunt paturile, ce mi-a scăpat din vedere. Dimineața am înțeles că ne-au rămas câteva băi fără oglinzi. O zi lungă s-a dus la bun sfârșit, dar împăcată și productivă. Nu am putere să vorbesc cu John, îi scriu un mesaj de noapte bună și adorm imediat.

Vineri

Mă trezesc fără alarmă și la opt deja vorbesc cu primii colegi din echipă care ajung la muncă. Lucian îmi povestește care e situația, ce s-a reușit, cum sunt copiii, cine e bolnav etc. Împreună cu dna Tatiana mergem să vorbim cu băieții de la bazin, să înțeleg și eu cum merge, unde sunt obstacolele și pașii următori. Mămica mea începe să facă plăcinte, deoarece aștept oaspeți. Oameni frumoși din diasporă, care în puținul timp petrecut în Moldova găsesc o zi să vină tocmai la Râșcani, unii pentru prima dată. Îi întâlnesc, le arătăm centrul, își dau seama că e mult mai mare decât pare în poze. Însă anume când ajungem la copii își dau seama de importanța acestui proiect, cântăm și plângem împreună. Discutăm de toate, diasporă, planuri, colaborări.

Fuge ziua cât ai clipi.

Reușesc să vorbesc cu echipa, de luni ne vin oaspeții din UK, de la Little Edi Foundation. Facem planificarea. Ajung obosită după ora 17.00 și vreau să merg la țară, să-mi văd nepoțelul iubit, însă cumva am rămas fără puteri și las pe mâine. Totuși, nu mă despart de laptop până la 21.00, multe s-au adunat în două zile fără să îl deschid.

Săptămâna oficial s-a încheiat, și multe nu au încăput în ea. Pentru mine însă nu am zile de odihnă, sâmbătă am întâlnire cu restaurantul și hotelul unde va fi recepția evenimentului. Duminică mă împart între două evenimente importante la 200 km distanță – Zilele Diasporei la Mihăileni, baștina mea, întâlnirea oaspeților din Marea Britanie, iar seara începem a distribui rucsacurile la Costești, unde e și acolo un eveniment important, deschiderea unui amfiteatru la școală, sponsorul principal fiind un prieten, donator de-al nostru și om de omenie din Marea Britanie.

Un proiect de suflet care l-am început acum câțiva ani m-a transformat în constructor, mediator, manager de proiect, organizator de evenimente, psiholog, angajator, chiar și director...

​Următoarea mea zi de odihnă va fi când plec acasă pe Insula Wight, dar asta va fi peste săptămâni, până atunci avem multe de realizat. E greu, e frumos, e complicat și simplu, e interesant, e important (!) și asta e tot ce contează. Sunt săptămâni și mai simple, și mai ușoare, însă nu în anul 2019, când majoritatea au fost din astea. Un proiect de suflet care l-am început acum câțiva ani m-a transformat în constructor, mediator, manager de proiect, organizator de evenimente, psiholog, angajator, chiar și director. Sunt un focar al criticii și a laudei, un punct țintă pentru cei care sunt învățați doar să lovească, pentru cei care mereu caută vinovați, însă și ultima speranță pentru unii, și doare când ești limitat în ceea ce poate fi făcut și nu poți ajunge peste tot unde e nevoie.

Da, timp e puțin și sunt foarte încărcată, dar eu am ales să fac asta și sunt mulțumită că fac ceea ce e de folos, că nu număr zilele când vreau ca ele să fie mai lungi și nu mai depind de „Of, iar e luni, de-ar veni mai repede vineri”. Deși nu sunt stăpână pe programul meu de multe ori, sunt stăpână pe ceea ce fac.

XS
SM
MD
LG