Despre tentativa de puci de la Moscova, din august 1991, și impactul pe care îl are până astăzi. O discuție cu istoricul Gheorghe Cojocaru.
Gheorghe Cojocaru: „Exact 30 de ani în urmă, în dimineața zilei de 19 august 1991 pe toate televizoarele din fosta Uniune Sovietică era difuzat baletul „Lacul lebedelor” de Ceaikovski, după care ecranul era umplut cu fizionomiile acre ale unui așa-zis „Comitet de Stat pentru Starea de Urgență”, care pretindea puterea de la președintele Gorbaciov, declarat în „incapacitate fizică” de a-și îndeplini prerogativele.
Sub muzica dramatică a lui Ceaikovski, mergând în cele mai bune tradiții ale socialismului dezvoltat „în întâmpinarea maselor largi ale oamenilor muncii” și „pentru a stopa alunecarea țării spre o catastrofă națională”, „noua conducere sovietică” a decretat starea de urgență pe un termen de 6 luni, în care „ordinea de drept” de până la Perestroika lui Gorbaciov trebuia restaurată peste tot.”
Europa Liberă: Aceste mase largi la care ați făcut trimitere și desigur că vedem ghilimele de rigoare au fost surprinse să vadă acest puci la televizor, de acolo au aflat că vor să salveze ce a mai rămas din URSS și un adolescent care se va fi uitând la aceste secvențe documentare va crede că e un film de ficțiune. Dvs., ca istoric, aș vrea să ne spuneți, ce i-a determinat pe cei care, în fond, dețineau puterea de stat în URSS, între care și prim-ministrul Pavlov sau vicepreședintele URSS Ianaev, sau ministrul apărării, șeful KGB-ului, de ce au hotărât să-l detroneze pe Gorbaciov, care, de fapt, a contat pe ei, i-a promovat în acele funcții?
Gheorghe Cojocaru: „Nu întâmplător lovitura a fost dată în ajunul zilei de 20 august, când la Kremlin delegațiile primelor republici suverane, în frunte cu Rusia și Kazahstanul, trebuiau să inițieze procedura de semnare a unui nou Tratat de uniune, negociat de Gorbaciov cu liderii a nouă republici naționale.
În noua uniune reformată multe trebuiau să se schimbe, centrul de putere trebuia să se deplaseze spre entitățile membre, ideologia lui Marx și Lenin cădea în desuetudine, pentru postul lui Pavlov fusese propus liderul kazah Nazarbaiev, iar schimbările de cadre preconizate vizau, practic, întreaga garnitură care a ieșit împotriva lui Gorbaciov. Cramponarea de trecut și de propriile fotolii le-a jucat festa ultimilor apărători ai Uniunii Sovietice făurite de Lenin și Stalin.”
Europa Liberă: Și astfel, apărătorii s-au pomenit, de fapt, în ipostaza de gropari ai Uniunii Sovietice. Cum de s-a întâmplat acest lucru și cum de lumea întreagă nu era pregătită pentru așa ceva?
Gheorghe Cojocaru: „Era evident că, după mai mulți ani de încercări contradictorii de reformă, Uniunea Sovietică a lui Mihail Gorbaciov ajunsese în 1991 la o intersecție istorică de drumuri. În acel punct, republicile naționale care își declaraseră suveranitatea erau mai pregătite ca niciodată în trecut, cel puțin din punct de vedere politic, să facă pasul următor spre ieșirea în lumea largă ca subiecți ai dreptului internațional.
Anume republicile suverane s-au aliniat la Rusia lui Boris Elțin, care a dat cea mai puternică ripostă puciștilor care, prin acțiunile lor, au furnizat, de fapt, cel mai distrugător argument în favoarea dezintegrării URSS. Republicile suverane s-au convins în acele zile de puci că Uniunea trăia o agonie periculoasă și imprevizibilă pentru destinul lor și s-au grăbit să se despartă definitiv de aceasta.”
Europa Liberă: Ce s-a întâmplat la Chișinău pe durata celor trei zile de puci moscovit?
Gheorghe Cojocaru: „La Chișinău, puciul a fost condamnat, iar în stânga Nistrului, la Tiraspol, dimpotrivă, a fost susținut. În urma eșecului puciului, liderii separatiști s-au grăbit să se declare independenți de autoritățile Republicii Moldova, înainte ca parlamentul să declare independența de stat la 27 august 1991.
În asemenea condiții, marea izbândă a independenței, ca punct culminant al mișcării de emancipare națională și democratică din acei ani, va avea din prima zi un gust amar, care n-a dispărut nici la 30 de ani de atunci.”
Vezi și infograficul: Căderea URSS
