Linkuri accesibilitate

De ce îi trebuie Europei un ministru de externe?


Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene, Josep Borrell

Carevasăzică, Europa are, așa cum se și aștepta din partea unei mari puteri politice și comerciale, un șef al diplomației, un soi de ministru de externe al federației celor 27 de membri.

Dan Alexe - Ministrul european de externe
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:14 0:00
Link direct

Funcția a fost creată acum ceva mai bine de un deceniu, odată cu Tratatul de la Lisabona, care trebuia să fie o Constituție europeană. S-a văzut atunci că o construcție transnațională de proporțiile Uniunii Europene trebuie să se doteze cu o structură diplomatică și cu echivalentul unui ministru european de externe. Ceva la fel de important ca a avea o monedă comună.

Funcția e atât de importantă, încât face parte din cele cinci posturi negociate la nivelul tuturor statelor membre, o dată la fiecare cinci ani. Mai precis, funcția e atribuită politic, ea e acordată unei țări, nu unei persoane, iar atribuirea postului se face după un algoritm foarte complex.

Cele cinci posturi sunt: 1. președintele Comisiei Europene; 2. cel al Consiliului European; 3. președintele Parlamentului european; 4. guvernatorul Băncii Centrale Europene (BCE); 5. șeful diplomației (ministrul de externe al UE).

Primul și ultimul dintre cei cinci sunt, automat, comisarii europeni ai țărilor din care provin. În actualul dispozitiv european, așa cum a fost decis în vară, în special printr-un acord Macron-Merkel, cele cinci posturi s-au impartit astfel: doi conservatori din PPE (două femei, Ursula von der Leyen la Comisie și Christine Lagarde la BCE); un Renew Europe al lui Macron (Charles Michel la Consiliu) și doi socialiști: italianul Sassoli în fruntea Parlamentulu European și spaniolul Josep Borrell ca ministru de externe.

Funcția se numește, de fapt, „Înalt Reprezetant pentru Afaceri Externe și de Securitate”. Josep Borrell este a treia persoană care ocupă postul de șef al diplomației, primele două au fost femei, britanica Ashton și italianca Mogherini, iar hazardul a făcut că toți cei trei au fost socialiști sau asimilați socialiștilor.

Principala problemă este imediat vizibilă: printr-o asemenea atribuire și un asemenea algoritm, accentul nu este pus pe calitatea personală și profesională a celui ales, ci pe mecanismul global, care trebuie să împartă funcțiile la nivel european.

Prima persoană care a ocupat postul vreme de cinci ani, Catherine Ashton, baroneasă laburistă numită atunci de Tony Blair, a fost, profesional, un dezastru: nu vorbea nici o limbă străină, nici măcar franceza, și arăta un dezinteres total pentru post. În cinci ani nu a rămas un singur weekend in Bruxelles. In fiecare vineri seara a plecat acasă la Londra cu Eurostar.

În 2014, în momentul manifestațiilor de pe Maidan, la Kiev, o înregistrare telefonică ajunsă în presă, o discuție între ea și ministrul de externe de atunci al Estoniei, Urmas Paet, o arăta total depășită de evenimente, incoerentă și naivă, dar tratând totul cu superioritate în același timp și vorbind numai în clișee precum “interesting” și “tremendous”.

A urmat italianca Federica Mogherini, numită în funcție prin insistențele premierului de atunci Matteo Renzi, și care a apărut, la rândul ei, total ștearsă de-a lungul mandatului.

Actualul șef al diplomației, spaniolul Borrell, s-a arătat deja și el ca un funcționar care citește greoi, în engleză maltratată, de pe hârtii pregătite de colaboratori. În asemenea condiții, este greu a decide dacă atunci când au creat acest post europenii au dorit să aibă, ocupându-l, un diplomat autentic, cu inițiativă, sau un simplu funcționar onorific.

Până nu se va decide să-și joace rolul în contextul definit, șeful diplomației europene va rămâne un simplu executant al voinței statelor membre. Dat fiind însă că așa a fost dintotdeauna ministrul de externe european, supușenia arătată de cei care ocupă postul nici nu indică altceva decât o altă formă de democrație centralizată așa cum o înțelege Europa.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG