Propusesem odată să definim ce înseamnă un „limbaj” (căci inteligenței artificiale îi este atribuit accesul real la Logos) și dacă trebuie într-adevăr să ne temem de inteligența artificială.
În realitate, ca și ADN-ul, care e încărcat de foarte mult cod inutil, botezat "zgomot", comunicarea umană conține foarte mult balast. Comunicarea e încărcată de "aaa"-uri... și "ăăă"-uri... pauze și repetiții.
Sigur, algoritmii inteligenței artificiale (AI) au să prezică întotdeauna starea vremii cu o acuratețe mai mare decât omul si au să ne bată sistematic la șah. Este iluzoriu însă (deși e o bună temă pentru literatura SF), să ne închipuim că o mașină, că algoritmi artificiali, linii de cod, vor simula vreodată la perfecțiune limbajul uman.
Sigur, ni se spune, programe de computer scriu deja poeme. Dar toate poemele acelea scrise de computere, scenarii de film si articole de știri economice sunt de fapt rezultatul unor înspăimântător de rapide combinații, concatenarea unor pre-fabricate de text, expresii, fraze și formule, pe care mașina le asamblează, comparând cu milioanele de alte exemple, după același algoritm prin care ne bate la șah.
Într-adevăr, se poate compara oarecum ce face mașina cu arta mecanica a rapsozilor. Rapsozii, de la Homer și până la barzii sârbi și kirghizi dintre care ultimii s-au stins abia recent, dispun de un stoc de formule pre-scrise, ante-scrise, repetitive, din care scot, în vreme ce recită, fiind astfel capabili, combinatoriu, să-și însăileze narațiunea cântată nopți în șir.
Dar după ce isprăveau partea aceasta de creație similară cu ce ar face AI, rapsozii mergeau acasă și în limbaj cât se poate de normal spuneau că s-au plictisit de atâta muncă repetitivă. Dar mașinile nu se plictisesc și nu merg acasă să vorbească pe un ton normal, căci nu există "acasă". Și nu există nici starea de spirit de întoarcere acasă când te uiți bănuitor spre toate cotloanele în căutarea de indicii că nevasta nu a fost vizitată de altcineva în absența ta. Căci ciborgul n-ar putea să sugereze că gelozia lui morbidă de tip Othello (ceea ce mașina cu greu ar putea fi programat să resimtă) va fi totuși înăbușită sub iertare.
Pentru ca o mașină să poată simula umanul, ar trebui să poată să mintă, să exagereze și să folosească subtextul și ironia. Ambele sunt prezente, de pildă, într-o situație în care o persoană umană căreia i se propune ceva absolut inacceptabil pentru ea poate spune, chiar fără expresie, trimițând la ironia situației:
-- Da, exact asta îmi doresc.
Este evident că persoana umană respectivă a spus, chiar fără expresie, că nu își dorește deloc așa ceva. A spus, cu ironie implicită: -- Da, exact asta îmi doresc.
Ar fi chiar recomandat ca mașinile să nu fie programate să facă asta.
Când am mai spus că eu sunt total AI-sceptic, dădusem ca exemplu o performanță imediată, incontestabilă, a AI, care este depistarea cancerului la sân. Asta se petrece într-un timp imposibil de scurt pentru inteligența umană, prin ceea ce se numește procesul de deep learning de care e capabilă mașina. Dar hei!... acea lăudată AI nu face de fapt decât să trieze date. Inteligența artificială triază acolo și clasează cu o viteză înspăimântătoare la fel cum ar clasa și tria fotografii, bile de sticlă sau date atmosferice. Ea nu pricepe ce este cancerul la sân sau ploaia, nu va simți niciodată moartea lentă și nici nu va încerca senzația de a te plimba prin ploaie când ai cancer la sân.
