Născută la 18 octombrie 1961, în satul Sipoteni, raionul Călărași. Mulți ani a lucrat vânzătoare după care a luat calea pribegiei. Aproape 15 ani a muncit în străinătate.
Luni
E luni, început de săptămână. Ieri mi-am sărbătorit ziua de naștere, iar trăirile la 59 de ani sunt de nedescris. După mulți ani de zile petrecuți în străinătate, mi-am adunat în jurul mesei oameni dragi sufletului, nepoții, care îmi sunt dragi ca și copilașii mei, prietenii din copilărie, fini, nași. Păcat că au lipsit fetele mele, care sunt în diferite colturi ale lumii, au lipsit fizic, dar nu și cu sufletul pentru că ele mereu sunt prezente prin surprizele lor neașteptate. Din păcate, aceasta realitate o trăiește practic fiecare familie din Republica Moldova. Tatiana, care locuiește în Italia, e prima care m-a sunat în zori și-mi zice: „Buna dimineața, mămucuța!” și ziua mea are un început colorat. Vorbind cu ea mi-am băut cafeluța și mi-a dat doza de energie pentru toata ziua.
Pentru ca am ajuns la vârsta de pensionare, astăzi am mers la Casa Teritorială Națională Buiucani, ca sa depun actele pentru a putea primi pensia. Adevărul e că eu deja ar trebui să fiu la pensie. Trebuia să depun actele până pe 30 iunie, dar din cauza epidemiei de coronavirus nu am putut să mă întorc în țară. Cel mai trist e că nu îmi vor calcula pensia pe cele șase luni pierdute din cauza Covid-19.
Statul nostru deloc nu protejează cetățenii săi, mai ales pe cei vulnerabili, pensionarii. Astăzi am stat ore în șir afară ca sa pot depune setul de acte. Era frig și mă gândeam în mintea mea: „Cum să stai la +30C° sau la 10C° ore în șir afară sub cerul liber așteptând?” E o indiferență totală, serviciile acestei instituții nu sunt deloc organizate. M-am întors acasă cu un gust amar și răceală în oase. Mi-am făcut o infuzie din plantele mele preferate, pe care le-am cules cu Tatiana în această primăvară din floarea de tei, de salcâm, floare de soc și mi-am încălzit sufletul savurând din plin ceaiul.
Pe la orele 15.00 m-a sunat fetițele de la New York. Ele îmi dau o doză de energie pentru a doua jumătate a zilei. Luna octombrie în familia noastră e luna serbărilor. Multe persoane dragi s-au născut în anotimpul frunzelor colorate, de aceea voi încheia această zi în spiritul sărbătorilor, pregătindu-mă să plec la țară, în satul Bălăbănești, unde am scris o bună parte din cartea vieții mele.
Marți
M-am trezit astăzi devreme de la lătratul câinilor din ogradă. Avem mulți câini vagabonzi. E o problemă pentru o persoană străină care calcă în ograda noastră. Riscul de a fi atacat e mare, au fost chemate de nenumărate ori asociațiile responsabile, unicul lucru pozitiv pe cale l-au făcut e că au sterilizat maidanezii. Dar e și ceva bine: dacă intră un străin în ogradă, ei ne dau de știre pentru că îi cunosc pe toți locatarii, incredibil!
Nu mă simt prea bine, am răcit puțin, am stat ieri prea mult în frig la Casa Teritorială Națională, dar asta nu mă împiedică să-mi sun persoanele dragi din Italia. Mi-am sunat fiica, apoi ceilalți doi „copii adoptivi”, așa-i numesc eu, sunt copiii domnului Gino, la care am lucrat aproape 10 ani. Avem o relație deosebită, ca vârstă ei sunt mai mari decât mine, Renata are 70 ani și Vittorio - 73, dar ca rol eu sunt ca mama lor pentru ca i-am așteptat mereu cu afecțiune. Vittorio mi-a spus că situația în Italia se înrăutățește, tot mai multe persoane pozitive la coronavirus, sunt neliniștiți pentru economia Italiei. Italia trăiește din turism în mare parte și din cauza pandemiei economia a fost pusă în genunchi. După o lungă conversație cu ei a venit și ora să plec la Bălăbănești, al doilea sat natal al meu, unde mi-am petrecut 20 de ani din viață.
Ce poate fi mai frumos decât sa-ți închei o zi cu glume, zâmbete și voie bună!
Miercuri
La țară mirosul de toamnă este mult mai accentuat...
Ora 8.00, astăzi m-am trezit mai devreme, la țară, unde mirosul de toamnă este mult mai accentuat, unde cocoșelul deșteptător îți amintește că începe o nouă zi. Am luat micul dejun și o cafea în compania finilor și le-am zis la revedere. Nu am zăbovit mult și hai la drum, mă întorc acasă, după noaptea petrecuta în ospeție. Mergând spre stație, mi-am amintit de atâtea lucruri frumoase. E uluitor cât de repede trec anii.
Am revenit la Chișinău cu o mașină de ocazie. Chiar și după zeci de ani, infrastructura unor drumuri în afara Chișinăului a rămas neschimbată. Hopuri, hopuri și iar hopuri.
Domnul șofer era și el un moldovean întors din străinătate, el din Germania, eu din Italia. Pe tot parcursul drumului am avut un schimb de impresii și sentimente pe care le-am trăit fiecare din noi în țara gazdă. Ceea ce m-a impresionat la acest omulean a fost entuziasmul și gratitudinea pe care o avea fața de unchiul său, sfatul căruia l-a făcut să devină un om împlinit. Lucrează în Germania ca macaragiu, o meserie mai rar întâlnită, aceasta muncă o face datorită unchiului care l-a sfătuit să nu se facă economist, contabil sau avocat, că de ăștia sunt mulți, dar o meserie care să-i permită să aibă un trai decent, dacă o faci cu dăruire și profesionalism. Și iată aici o notă tristă îmi apasă sufletul, de ce toata aceasta lume apta de munca, cu calități bune, profesionalism, dăruire trebuie să emigreze, de ce o altă țară se bucură de priceperea lor, de ce clasa noastră politică nu face nimic ca să-i țină acasă pe toți, de ce nu creează condiții ca ei să se întoarcă în Moldova și de ce noi, cetățenii acestui stat, nu reușim să alegem acei politicieni care să ne ajute să dezvoltam acest stat ajuns în prăpastie.
Ajunsă la Chișinău după-amiază, am decis să trec să fac cumpărături. Am cumpărat legume, fructe și încetișor am plecat spre stația de troleibuz de la Armenească. Coborâtă din troleibuz, m-am îndreptat spre Moldpresa să-mi cumpăr niște ziare să mai citesc spre seară pentru a fi la curent cu noutățile.
După ce am ajuns acasă, mi-am pregătit cina, iar ca să nu mă simt singură în timpul cinei, am vizionat niște videoclipuri ale unor interpreți de muzică populară. Cântecele îmi alină sufletul.
Ziua de miercuri s-a încheiat cu discuția avută cu una dintre surori. I-am povestit cum am petrecut timpul cu persoanele dragi de la sat.
Joi
Mi-am sunat una dintre nepoate să aud cu ce se mai ocupă ea zilele astea. După ce i-am auzit glasul si mi-am luat micul dejun, am plecat la o primblare.
Mi-a fost recomandat pentru sanatatea mea sa fac o primblare in fiecare zi, macar 30 minute. Eu profit de aceste iesiri la aer pentru a-mi revedea “nepotii” din ograda. De cind am venit de peste hotare, am facut cunostinta cu noii vecini. Un cuplu educat, cu doi copii minunati, Razvan si Stefan. Eu ii numesc nepoti, iar ei ma numesc bunicuta. Pina cind voi avea proprii nepoti de la fiicele mele, incerc sa fac practica.
Fiica din SUA mai trăiește cu speranța că în Moldova se pot schimba lucrurile spre bine...
Pe la miaza m-a sunat fiica Maria. Fiind studenta, mi-a povestit despre examenele ce urmeaza sa le sustina, iar eu cum ma mai simt. Mi-a mai zis, ca astazi in Statele Unite e ultima dezbatere electora la prezidentiala. Ca si in Moldova, anul asta se alege un nou presedinte. Si tot in noiembrie, la doua zile diferenta de alegerile din Moldova. Mi-a imparatasit impresia sa despre cit de important poate fi un om pentru viitorul unui intreg popor. Si mi-a spus ca mai traieste cu speranta ca in Moldova se pot schimba lucrurile spre bine. Nu a trecut mult timp ca am primit un alt apel de la fiica mijlocie. Ea ma suna in pauza de munca. Chiar daca e pentru citeva minute, doreste sa imi auda vocea in fiecare zi.
E ora 19.00, e timpul pentru a urmari stirile zilei, iar la 21:30 emisiunea politica cu Natalia Morari, ca inainte de culcare.
Vineri
Dupa o mica primblare pe la orele 11:00, am luat prinzul mai devreme, mi-am schimbat hainele si am plecat in oras. Astazi am decis sa vizitezi Galeria de Arte expusa in Sala cu Orga, unul din participanti si curator este al nostru Picasso, asa il numesc eu, Vasile Sitari, este profesor la Academia de Arte, el e sotul nepoatei mele. Picturile lui sunt extraordinare, expresive, transmit pace si o buna dispozitie. O mica galerie o avem si acasa, aceste opere ma fac sa ma simt bogata sufleteste…
Indreptindu-ma spre statia de troleibuz, am decis sa ma opresc la biserica Sfinta Theodora de la Sihla, sa aprind o lumânare pentru sanatatea copiilor mei, una pentru cei raposati si sa rostesc rugaciuni pentru prosperitate si inlaturarea primejdiilor ce ne inconjoara.
In pofida faptului ca in ultimii ani, biserica s-a implicata tot mai mult in viata politica din Republica Moldova, eu credinta nu mi-am pierdut-o.
Ajunsa la Galeria plina de lucrari minunate ale lui Vasile, mi-am spus inca o data ca Moldova e plina de oameni talentati. Insa din pacate arta si cultura nu este pretuita la justa valoare. Mai ales cind pe timpuri de criza, de pandemie, oamenii de arta au cel mai mult de suferit.
Fiind in oras, spre seara am decis sa imi revad una dintre nepoate, la o cafea si un desert. Dupa mai bine de doua ore petrecute cu ea, m-am indreptat spre casa.
E ora 21:00, iar eu ma intind pe canapea in salon sa urmaresc parodiile proiectului Zero Doi la Jurnal TV.