A trecut, deja, prea mult timp și istoria se repetă fără rost. Cine spune că învățăm din trecut știe ceva dar despre altceva și, în cele din urmă, nu înțelege ce are sub ochi. Mai precis, face una din cele mai grave și atrăgătoare confuzii posibile, așezînd comunismul în rîndul ideilor politice. În 1989, revoluțiile anti-comuniste din Est păreau să fi dat răspunsul definitv. Comunismul ieșea din scenă, îmbrîncit de cei mai în drept să o facă, de cei ce îl cunoșteau pentru că îl trăiseră, de popoarele silite să sufere un amar de vreme sub apăsarea comunismului real, în carne, crime și oseminte.
După 30 de ani de la această clarificare neobișnuit de luminoasă în istoria caracterului uman, totul e infirmat. Pasiunea comunistă apare, încă o dată, nevătămată și incasabilă la istorie, printre ”noutățile” care susțin scandat că pot și trebuie să îndrepte lumea. Ceva e ciudat. Mai mult, atît de ilogic și anormal încît e, poate timpul, să înțelegem că ideea comunistă nu e și nu poate fi ce ne-am închipuit, gîndind în termenii cu care tratăm alte feluri de a face politică.
Ideea comunistă trăiește, iar, o tinerețe superbă și nevătămată, peste tot acolo unde n-a apucat, încă, să facă și, mai ales, să desfacă rosturile vieții umane. Anecdotele curg.
În italia, presa, în frunte cu mass media publică, au celebrat pios și nostalgic 100 de ani de fondarea Partidului Comunist Italian. Un public larg a avut parte de o baie de consierații lirice și evocări însuflețite ale ”proiectului comunist”. Tineri energici și generoși și-au declarat, încă o dată, cu o superbă dăruire romantică, fidelitatea față de ”idealul comunist”. În Statele Unite, figura Angelei Davis e încă activă și venerată. Fosta militantă ”anti-imperialistă” a grandioaselor proteste anti-americane de după 1965 e, și azi, invitata de preț a universităilor americane. Angela Davis a fost și este o membră de frunte a Partidului Comunist american dar asta nu pare să spună nimic neliniștitor gazdelor ei, mîndre de palmaresul lor democratic bine stabilit.
Dacă toate aceste detalii par să țină de trecut, atunci trecutul e cît se poate de bine instalat în prezent. Un procent solid între tinerii americani educați se declară liber simpatizanți ai comunismului iar asta pare să provoace între destui comentatori un respect sobru și înfiorat. Nimic nu pare să deranjeze sau să dea de gîndit enormului colectiv univeristar-public-intelectual care prizează, transmite și justifică mișcări și idei marxiste sau neo-marxiste. Marx însuși e celebrat oficial și instalat simbolic între figurile publice demne de monumente agreeate, ba chiar vernistae de UE.
Cursiv și natural, în societățile occidentale și, mai ales, în centrul lor intelectual-moral, comunismul pare un fapt nepătat, un ideal integru și o aspirație admirabilă. Nimic din istoria atestată, publicată, abundentă și sinistră a comunismului nu pare să conteze. Nu pentru că marile lucrări care dau istoria scrisă a tragediei comuniste n-au fost un succes de librărie sau pentru că ar sta pe argumente și fapte fără greutate morală și însemnătate umană. În fond, ”idealul comunist” a ucis zeci de milioane de victime și a scuza, uita sau ignora această realitate e o crimă comparabilă cu originalul.
Mai curînd, această istorie saturată de fapte terestre și cumplite e învinsă lejer de elemente imponderabile, de o sumă de seducții și efuziuni superioare care dau adevăratul mister comunist. Caracterul iluzoriu și ceresc provoacă fascinația și înlătură orice reținere. Dacă aici, în această febră incurabilă, stă puterea mereu intactă a comunismului, atunci trebuie spus imediat că definiția cu care lucrăm de atîta timp e o eroare gigantică: nu, comunismul nu e o idee politică iar mișcările comuniste nu sînt partide politice. Cine încearcă să înțeleagă mai mult despre viețile infinite și istoria fără recurs a comunismului, va trebui să intre pe alt tărîm: într-o realitate care exclude rațiunea (deși își arogă, de regulă, calitatea de adevăr obiectiv/științific) și presupune, în permanență, revoluția aducătoare de putere totală. Mereu, putere și numai putere - atît asupra lumii greșit creeate cît și în suflete tînjind să preia frîul și chipul Demiurgului.
Cu asta, ne găsim, deja, în plină teologie, Dacă pare prea mult, n-avem decît să notăm cîteva din proprietățile stranii, iraționale și diabolice ale marii ambiții comuniste.