La Erevan, arhitectura monumentală pune în umbră rămășițele acestui oraș vechi de aproape 3000 de ani, unde, încă ți se mai povestește că numele orașului vine de la exclamația lui Noe, care după ce a aterizat cu arca lui pe Muntele Ararat, iar apele s-au retras, ar fi strigat „erevat”, care în limba armeană ar însemna „a apărut”.
În jurul Erevanului sunt mănăstiri și biserici vechi, bine păstrate, salvate în mod miraculos de barbariile întâmplate în anii Marii Terori, între 1936-1938, ca parte a represiunii orchestrate de regimul lui Stalian, când în Armenia au fost împușcați peste 5000 de oameni și peste 200 de mii au fost deportați. În 1936, Iosef Vissarionovici Stalin, cu numele de naștere Iacub Jugashvili, după tatăl său georgian și Lavrenti Pavlovici Beria, al cincilea șef al NKVD, temuta poliție politică sovietică, născut într-o familie georgiană au încercat să reducă populația Armeniei sub 700.000 pentru a justifica anexarea ei la Georgia. Harta regiunii caucaziene ar fi fost și mai complicată, cu toate că nici așa, nu e prea simplă.
Armenii, încă nerefăcuți după tragicul genocid din Turcia au parte de o nouă exterminare, la doar 20 de ani diferență. Cruzimea lui Stalin i-a înnebunit pe toți locuitorii Uniunii Sovietice, de la Marea Baltică la Marea Bering, dar spaima și suferințele armenilor au fost resimțite cu asupra de măsură, fiindcă se suprapuneau pe răni încă nevindecate complet. Așa se face că multe familii din Armenia au suferit pierderi și în perioada fugii din Imperiul Otoman în 1915 și după 1936, când regimul stalinist a lichidat elitele naționale și a deportat peste 3 milioane de oameni în toată URSS.
Pe dealul Cetății Rândunicii sau Tsitsernakaberd, care se întinde de-a lungul spectaculoasei văi a râului Hrazdan, armenii au construit mai întâi un memorial dedicat victimelor genocidului din 1915. Ideea a fost a primului șef al comuniștilor armeni, Hakob Zarobian în 1962. În mod ironic, Zarobian a fost demis din funcție, după demonstrația din 24 aprilie 1965, la împlinirea a 50 de ani de la genocidul armean, în care au murit un milion și jumătate de oameni. Locuitorii Ereveanului au ieșit în centrul orașului și au cerut recunoașterea de către Uniunea Sovietică a genocidului comis de otomani și să construiască un memorial. Moscova a recunoscut genocidul 30 de ani mai târziu, pe 14 aprilie 1995 printr-o Rezoluție a Dumei de Stat în care se spune că „exterminarea fizică a poporului frate armean pe teritoriul său istoric a avut ca scop distrugerea Rusiei”. Este cea mai puternică declarație din șirul celor care au fost făcute pentru recunoașterea genocidului armean, fiindcă în subsidiar, rezoluția Dumei de la Moscova indică și teritoriul Armeniei Mari, la care mai visează fără a fi optimiști, mulți oameni din Erevan sau de aiurea. Nu și Ruben A., un om de afaceri prosper, care îmi arată, după ce ne întoarcem dintr-un tur al bisericilor vechi din afara capitalei armene, panoul cu Joe Biden de pe șoseaua națională.
La intrarea și ieșirea din Erevan sunt instalate astfel de panouri, nu foarte mari, prin care armenii îi mulțumesc președintelui american, care anul acesta a recunoscut că masacrarea armenilor de autoritățile otomane după 1915 se încadrează în definiția genocidului. Congresul SUA a acuzat această tragedie în termeni duri încă din 1916 și a votat mai multe rezoluții în acest sens. Camera Reprezentanților de la Washington a recunoscut genocidul armean în 2019.
Turcia continuă să insiste că nu ar fi vorba despre genocid explicând că ar fi fost vorba doar despre masacre reciproce pe fondul războiului civil şi al foametei, evenimente care au făcut sute de mii de morţi de ambele părţi.
Merg cu Ruben A. la Muzeul Genocidului. Acolo, într-o fotografie alb-negru mărită se află și stră-stră-bunica lui împreună cu alte fete vesele, surprinse înainte de începerea tragediei, înainte ca multe dintre ele să ajungă pe mâinile soldaților. Avea codițe lungi și negre, iar obrajii bucălați, încă, atât de copilăroși sunt puși în evidență de zâmbetul sfios. „Și copilele de 10 ani erau violate în fața familiilor lor”, îmi povestește Ruben, „apoi multe dintre aceste fete erau vândute ca sclave în Damasc sau erau trimise în bordeluri”. Stră-stră bunica lui avea 12 ani când a început întreaga tragedie. A fost siluită împreună cu mama ei de 15 soldați, în mijlocul satului lor din apropiere de Iskenderun, aflat pe malul Mediteranei. Mama, care era foarte tânără și frumoasă a fost luată de soldații otomani cu ei și nu a mai văzut-o nimeni niciodată, dar fata aproape a murit după violul în grup la care a fost supusă, așa că soldații au abandonat-o crezând că a ajuns deja pe lumea cealaltă. A salvat-o moașa comunității, cu tot felul de comprese din argilă și plante, cu ceaiuri, descântece și povești, dar salvarea ei a fost doar o iluzie, o pauză de refacere între două catastrofe, care au distrus-o fizic, psihic, moral.
La următorul raid al militarilor a fost luată, batjocorită în toate felurile și abandonată pe drumul spre Alep. Când și-a revenit s-a târât cât a putut departe de drum, dincolo de satele pustiite de turci. N-a ajuns prea departe, că polițiștii care umblau să-i scoată pe creștini din orice ascunzătoare, au găsit-o, au pus-o într-o căruță și au dus-o la Alep. Acolo a sfârșit într-un bordel unde a stat cinci ani.
Muzeul genocidului armean e cutremurător. Ne uităm la fotografiile cu femeile pe care turcii le-au tatuat pe frunte cuvinte urâte, la fetele pe care le-au omorât, la copiii care au rămas fără părinți și care au ajuns până la urmă în grija unor familii musulmane. Plâng, citesc cum au murit, îl ascult pe Ruben A. cum îmi face saga familiei lui tragice și plâng. Plânge și el.
Ieșim din sălile pline de toată tragedia armenească și mergem să vedem „flacăra veșnică”, înconjurată de cele 12 plăci care reprezintă regiunile Armeniei și de buchetele de flori aduse de vizitatori.
În spatele muzeului sunt nesfârșite alei care traversează mici parcele pline cu brazi de diferite mărimi. Fiindcă bradul e considerat arborele eternității, persoane cunoscute din lumea politică, economică și culturală au plantat brazi, care în ciuda condițiile neprietenoase au rămas în viață. Simbolistica, muzica din jur, tăblițele cu cei care au plantat și protocolul obligatoriu al politicii de la Erevan prin care toți oficialii care vin aici trebuie să treacă pe la Muzeul genocidului armean arată sensul de mers al acestei țări, încăpățânarea ei de a răzbi.
