Institutul Suedez al Filmului a anunțat astăzi dimineață încetarea din viață a unei actrițe emblematice a cinematografului european, Bibi Anderson, al cărei nume se leagă indisolubil de filmele marelui regizor Ingmar Bergman. Întreaga presă internațională i-a adus astăzi elogii.
Născută în 1935, Bibi Anderson, care trăia izolată de cîțiva ani, în urma unui accident cerebral produs în 2009, este descrisă astăzi de cronicarii de film ai marilor cotidiane internaționale drept o „actriță suedeză luminoasă, ce a personificat întîi puritatea și tinerețea, iar apoi complexitatea și deziluzia ființei umane, în nu mai puțin de 13 dintre filmele regizorului Ingmar Bergman.
Atunci cînd împlinise 40 de ani, în 1977, criticul Richard Eder de la New York Times realiza un interviu cu ea, evocînd cariera făcută în anii 1950 în preajma și alături de celebrul regizor suedez, al cărei a doua actriță preferată devenise de la 18 ani. Avea să realizeze sub direcția lui zece filme, între care unele celebre, „A șaptea pecete”, „Fragii sălbatici”, „Magicianul”, „Persona”, „Pasiunea Anei”, „Strigăte și șoapte”, „Scene dintr-o căsătorie”. Asocierea cu Ingmar Bergman depășea chiar, un moment, timp de doi ani, limitele artistice ale platoului, materializîndu-se în ceea ce ea denumea „o relație personală”. Separarea se produsese a data interviului, dar nu și ruperea completă de regizor, cu care lucrase în 1976, „Cea de-a 12 noapte” shakesperiană la Teatrul Dramatic Regal din Stockholm, în care jucase rolul Violei.
Bibi Anderson o amintea atunci pe prima actriță în relația cu Bergman, pe Liv Ullmann, spunînd „Eu nu sînt în aceeași măsură un mediu pentru el ca Liv”; „nu mă deranjează pînă cînd nu sînt întrebată de toată lumea despre subiect. Important pentru mine este că am început să mă bazez pe mine însumi, cu atît mai mult cu cît nu sîntem asemănători”.
La data interviului cu New York Times, Bibi Anderson se afla la New York, după ce terminase două filme la Hollywood și se pregătea să se stabilească acolo, împreună cu fata ei, și să joace rolul principal într-o piesă a lui Arthur Miller. Dar întreaga ei carieră de mare succes rămînea - și a rămas – legată de anii petrecuți cu Bergman.
„Cînd aveam 20 de ani, am luptat din greu să fiu independentă, fără să înțeleg suficient cu să o fiu, fără să ies din competiția cu celelalte femei. Eram înconjurată de bărbați care erau prea puternici. Celelate femei le resimțeam ca o amenințare”. Pînă la „Persona”, amintea ea, Bergman i-a dat numai roluri „necomplicate, simbolizînd lucruri simple, feminine. Ajunsesem să fie denumită „o inocentă profesionistă.” Așa era văzută în „A șaptea pecete” (1957) în care jucase rolul unei tinere actrițe într-o trupă itinerantă și pe cel de tînără soție într-un rol de teatru medieval. Nici în „Fragii sălbatici” imaginea ingenuă nu era schimbată, chiar dacă adolescenta era pusă să fumeze o pipă, gest rebel, interzis.
Marele succes avea să vină odată cu „Persona”, în 1967, alături de Liv Ullmann, un critic american calficînd atunci filmul drept „un adevărat poem a două spirite feminine, transmițîndu-și dorurile, reprimările și suferințele mentale”.
Pentru calitățile ei avea să fie răsplătită de critică: recompensată cu patru distincții Guldbagge Awards, echivalentul suedez al Oscarului, cea mai bună actriță la Festivalul de la Cannnes în 1958, același premiu și la Festivalul de la Berlin în 1963, în mod paradoxal, se observa azi în New York Times, în filme în regia altor realizatori decît Bergman. În Statele Unite, Bibi Anderson avea să joace roluri sub direcția lui John Houston și Robert Altman, între altele într-un mini-serial „Wallenberg: Istoria unui erou”, despre diplomatul suedez care salvase viețile a mii de evrei sub regim nazist.
Bibi Anderson este amintită astăzi și pentru o îndelungată carieră de actriță de teatru, în roluri mergînd de la Shakespeare la Molière și Cehov, la New York, pe Broadway alături din unul din partenerii ei și el celebrui Max von Sydow.
Dar, din nou, și este probabil ca televiziunile să o omagieze în aceste zile retransmițînd filmul, capodopera de care era mîndră, rămâne „Persona” despre care spunea: „De fiecare dată cînd îl văd, știu că am realizat ceea ce mi-am propus să fac în calitate de actriță, să creez un adevărat personaj”.
