În «Letopisețul Țării Moldovei», Grigore Ureche se arată a fi primul cărturar care demonstrează (pe la 1645) cu argumente lingvistice, de vocabular, scoase din lexicul fundamental, că limba română vine “de la rîmleni”: — “cele ce zicem ca în latină, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găină, ei zic galina; muierea — mulier; fămeia — femina; părinte — pater; al nostru — noster, şi altile multe din limba latinească că de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintile le-am înţelege”.
Femeie nu vine de la «femina» ci de la «familia»
Acum, iertându-i lui Ureche aproximările (unele făcute literalmente “după ureche”), este acolo una total greșită, eronată, dar care se arată plină de învățăminte: Femeie nu vine câtuși de puțin de la «femina», cum ar părea evident, ci este rezultatul evoluției particulare în româna veche (dar și în albaneză) a latinescului «familia»!
În lingvistică trebuie să ne păzim întotdeauna de apropierile ce par a se impune cu prea multă evidență. Astfel, latinescul “habere” și germanul (pan-germanicul, de fapt) “haben” (a avea) nu au nimic în comun, avem acolo o simplă coincidență, o omofonie, deși cele două familii de limbi, italice și germanice, sunt înrudite, fiind indo-europene. (Germanicul “haben” este în realitate înrudit cu latinescul “capio”, a lua, a prinde, a ține.)
Așa încât, termenul “femeie” din lexicul fundamental al limbii române nu vine, în ciuda sensului și a aspectului său fonetic, de la “femina” din latină. “Femina” dispăruse mai peste tot în latinitate (cu excepția notabilă a franțuzescului “femme”), iar termenul folosit curent era “mulier”, păstrat perfect în aromânul “muljari” și portughezul “mulher”, dar mai erodat în sp. “mujer”, it. “moglie” și rom. “muiere”.
“Muiere”, așadar, nu a avut, vreme de aproape două milenii, nimic peiorativ, iar vorbitorii de (proto)română au spus “muierea mea” pentru soața legitimă cu aceeași naturalețe cu care italienii spun și azi: “mia moglie”.
“Femeie”, în schimb, cum de altfel o și recunosc dicționarele etimologice românești, este în realitate forma luată în latina dunăreană de latinescul “familia”. Chiar și în latină, familia nu desemna celula familială de astăzi, alcătuită din soț, soție și copiii lor, ci era mai degrabă un sinonim cu ceea ce numim astăzi “gospodărie”; familia vine de la famuli, aceștia desemnând servitorii, sclavii și persoanele dependente de un pater familias, de un cetățean-stăpân. Printre aceste persoane dependente intrau soața și copiii, dar și un famulus (șerb, sclav), sau mai mulți famuli, iar ansamblul acestui șeptel domestic era numit familia.
“Familia” a dat un foarte regulat fumealji / fãmealji în aromână, însă în română și în albaneză cuvântul “familia” a evoluat, fenomen cunoscut și în alte limbi și culturi arhaice, spre sensurile: 1. — de “stăpâna casei”, mama familiei, soție, (în română, de unde generic și tardiv: fămie > femeie); iar 2. — iar în albaneză, limbă cu un masiv fond lexical neo-latin, familia s-a restrâns în sensul de copil, copii: fëmijë.
“Fëmijë” (copil, pronunțat fămiă) în albaneză vine așadar din latinescul “familia”, ca și românul “femeie” (care istoric-fonetic, precum la Ureche în texte pomenit, a fost mai întâi fămie).
Cuvântul familie din româna modernă este în schimb un împrumut recent (sec. XIX) din franceză și italiană, pe când în aromână el s-a păstrat în linie directă: “fumealji” (familie), cu totul distinct de “muljari” (femeie).
De ce e important să știm că forma veche e “fămie”, iar nu “femeie”
Faptul că “femeie” vine de la latinescul “familia”, iar nu de la “femina” e dovedit și fonetic-lingvistic. Dacă ar fi supraviețuit în română, “femina” ar fi dat un ipotetic: > *femină, așa cum “farina” a dat făină, iar “fontana” > fântână.
În schimb, erodarea lui “familia” spre “fămie” (și ulterior > femeie) e ușor de explicat și era previzibilă: un -L- intervocalic, mai ales urmat de -i, dispare în română. Așa cum “gallina” a dat găină (lucru, cum am văzut, remarcat și de Grigore Ureche), la fel “familia” a dat fămiă.
Lucru întărit și de aceea că fămie în sensul de soață, consoartă, nevastă, nu este doar un vechi regionalism moldovenesc, ci îl întâlnim și în Ardeal, de pildă în dedicația din altarul bisericii de lemn din Găbud, unde citim cum ctitorii au fost Crăciun Gheorghe “și fămiia sa” (cf. foto, subliniat în roșu, unde vocala -ă-, din “fămiia”, este redată prin slavonul Ъ).
“Fămia”/“femeia” și numele “casei”
În multe limbi, numele soției, al femeii prin excelență, al mamei familiei, e construit pe rădăcina termenului care desemnează casa. Așa a fost în dreptul latin: domina vine de la domus (casă). Vorbitorul de italiană de azi care spune “donna” (sau cel de română care spune “doamna”) nu are constiința faptului că termenul “domina”, doamnă, donna, derivă din “domus” (casă), din preistoria limbii.
Asta ne permite să rezolvăm o iritantă enigmă: cuvântul paștun (limba iraniană a talibanilor din Afganistan) pentru femeie: khadza (ښځه — pronunțat hădza) aduce straniu și intrigant cu cel pentru “casă” din limba iraniană osetă, din Caucaz, limbă apropiată de paștună: хæдзар (pronunțat: hădzar). Avem așadar hădza paștun pentru “femeie” și hădzar oset pentru casă (nu coșmelia, casa arhitecturală, ci gospodăria cu șeptelul ei uman, the household, “familia”; nu habitatul material, așadar, ci partea feminină a celulei sociale): este limpede că termenul oset (hădzar = casă) e cel arhaic, pe când cel paștun (hădza = femeie, soție) este cel derivat.
Exact la fel cum “femeia” în română este un derivat al latinescului “familia”...
Avem așadar un fapt stabilit: “femeia” românească, precum și “fëmijë” (copil) în albaneză, derivă din “familia”, iar nu din dispărutul încă în epoca istorică “femina”, care fusese înlocuit mai peste tot în latinitate cu “mulier”, muiere.
La fel, până l-a împrumutat în vremuri moderne din franceză și/sau italiană, româna nu a cunoscut cuvântul “familie” (din moment ce acesta devenise la noi… “femeie”). Pentru a spune familie în sensul de azi, cronicarii zic în general “jupâneasa și copiii”, sau “casa lui”. “I se istovi și casa lui” scrie Neculce pentru a rezuma dispariția familiei, ba chiar exterminarea neamului întreg al unui logofăt.
Dar bunii cronicari Ureche și Neculce nu-și puteau imagina asemenea subtilități de antropologie și de arheologie lingvistică. Ba chiar nici mult mai educatul Cantemir, jumătate de veac mai târziu, care avea să scrie o pagină atât de surprinzătoare despre cum femeile moldovene ale vremii lui vorbeau aproape o altă limbă decât bărbații.
Asta e însă mai puțin important. Ce contează este să reținem că asemenea evoluții lexicale, precum cea care a făcut ca latinescul familia să devină românescul femeie (și albanezul fëmijë, care înseamnă "copil") arată că sensul unor expresii vechi, precum aceea că ceva e bun "la casa omului" nu se referă la casa arhitecturală, ci la celula socială, familia apropiată, la femeie și copii.
