Joi, 12 septembrie, ora 13:30, la Biblioteca Publică din orașul Cricova, va avea loc o nouă dezbatere din proiectul REL ― Antinostalgia: UMILIREA PRIN LIPSURI ― tejghele goale, cozi și cartele alimentare.
Vă invităm să urmăriți dezbaterea LIVE pe pagina noastră de Facebook.
Invitații noștri sunt:
Dumitru Borțun, Doctor în filozofie și Conferențiar la Facultatea de Comunicare și Relații Publice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București (SNSPA).
～
Larisa Turea este jurnalistă, critic de artă, membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova și președintă a secției locale a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. Autoarea volumelor „Cartea foametei” - un studiu asupra foametei organizate din Moldova sovietică.
Dezbaterea va fi moderată de jurnalista Eugenia Crețu.
În ajunul dezbaterii, Alexandru Bordian şi Iulian Ciocan au stat de vorbă cu scriitoarea Liliana Gazizova.
Europa Liberă: Lilia Gazizova, unde și când ați remarcat apariția sărăciei în anii '80?
Lilia Gazizova: Sărăcia nu apare de nicăieri. Cred că aceasta are niște cauze sociale foarte îndepărtate. Noi, generația mea sau părinții mei – nimeni nu se considera sărac, cu mici excepții, fiindcă foarte multă lume trăia la fel. Mi se pare că aproape toți considerau că fac parte din pătura de mijloc a populației. Și chiar dacă vom compara cu nivelul de viață din Occident, unii factori externi chiar coincideau. De exemplu, fiecare al doilea avea mașină. Diferența o făcea faptul că la noi erau trei sau patru mărci de automobile, iar în Occident – 300 sau 400 de variante. Dacă un cetățean occidental are o vilă în afara orașului, și la noi, de fapt, la fel, exista o casă. Altceva că nu era chiar o casă, ci o construcție din gips și carton cu o mică porțiune de teren de pe care oamenii reușeau să strângă chiar și ceva roadă. Noi nu aveam termeni de comparație. Puțină lume pleca atunci peste hotare. Însă familia mea, datorită funcției pe care o deținea mama mea, nu simțea incomodități în ceea ce privește alimentația, de exemplu.
Europa Liberă: Ce funcție avea mama dumnevoastră?
Lilia Gazizova: Nu aș vrea să vorbesc despre aceasta, căci nu este relevant. Chiar dacă îmi este puțin incomod să spun acest lucru, dar salamul fiert de lactate l-am gustat pentru prima dată aproape la 18 ani. Până atunci, în copilărie, pe masă aveam servelat, „Salam de Moscova”. Însă nu eram oarbă, vedeam cum trăiesc alții. Au existat chiar și acele cupoane. Nu știu de ce însă în casa noastră nu aveam cupoane cu ajutorul cărora puteai să procuri unt sau mezeluri. Îmi amintesc, poate, doar cozile după pepenii verzi. Vizavi de casa noastră era un magazin alimentar în care se vindeau legume. De obicei, se întâmpla toamna. Erau produse de sezon. Pe atunci, iarna, nu puteam mânca pepeni verzi sau căpșune. Atunci nici nu ne puteam imagina așa ceva. Deci, grămezile de pepeni verzi erau descărcate în stradă și de-a lungul acestei grămezi se mișca o coadă de oameni. Îmi amintesc aceasta cu o anumită, aș zice, aproape plăcere, deoarece era toamnă și erau pepeni verzi. Eram un copil foarte visător și, cât timp stăteam la coadă, inventam câte ceva.
Europa Liberă: Lilia, în acea perioadă, a existat vreo deosebire în ceea ce privește bunăstarea populației din Kazan și din Moscova?
Lilia Gazizova: Bineînțeles. Desigur. Cred că aceasta mai rămâne valabil și astăzi. Cu cât suntem mai departe de capitală, cu atât viața este mai săracă, mai lipsită de speranță, mai nedreaptă. Pe lângă guvernații întregii Rusii, mai există și gevernanți locali. Tirania celor din urmă era mai dură chiar decât a celor din centru. În Kazan așa ceva nu exista. Însă am citit foarte mult despre ceea ce se făcea în acea perioadă în Asia Centrală. Știu însă că foarte multă lume din Kazan făcea naveta la Moscova pentru a face rost de „Salam de Moscova”, de anumite bomboane de ciocolată gustoase, de torturi și prăjituri. Toate acestea au existat. Și, firește, atunci când mergeam la Moscova, fiind elevă în clasele mari sau împreună cu mama, mai cumpăram acolo și haine frumoase.
Europa Liberă: În ce măsură neajunsul diverselor mărfuri anunța destrămarea Uniunii Sovietice? V-ați gândit la aceasta?
Lilia Gazizova: E greu de spus. Cred că destrămarea Uniunii Sovietice este un fenomen atât de complex, atât de grandios, pe care trebuie să-l privim din toate punctele de vedere. O singură perspectivă nu va fi, probabil, una corectă. Ne amintim cu toții de lecțiile de istorie de la școală. Și până astăzi îmi amintesc bine formula lui Lenin privind situația revoluționară: aceasta apare atunci când cei de jos nu mai vor să trăiască conform sistemului vechi, iar cei de sus nu mai pot să facă față. Într-adevăr, cred că foarte multă lume din Rusia ar trăi destul de bine și astăzi în condițiile unui stat sovietic. Acești oameni, de fapt, nu au nevoie de anumite realizări ale democrației. Și asemenea oameni sunt destul de mulți. Și cu cât mai mult te îndepărtezi de Moscova, cu atât mai mulți oameni de acest fel poți întâlni. Chiar și în Sankt Petersburg, o cunoscută de-a mea, o scriitoare, aproximativ de vârsta mea, zicea că familia ei a trăit minunat în perioada sovietică. Părinții și bunicii lor în fiecare an obțineau bilete pentru sanatoriu. De fapt, este o mare prostie. Primeau oare muncitorii din colhozuri asemenea bilete? Și mă refer aici nu atât la muncitorii din colhozurile exemplare, cât la cei care munceau mai la est sau mai la sud de Moscova. Cred că ei nu primeau nimic. Am citit foarte mult. Am trăit într-un mediu inteligent. Oricât ar inventa sau ar imagina un scriitor bun, oricum, la baza subiectelor sale se află anumite realități pe care el le-a văzut, le-a trăit, cărora le-a fost un martor.
Europa Liberă: Apropo, de scriitori. Am putea spune că scriitorii sovietici s-au descurcat cu invazia sărăciei mai bine decât oamenii simpli? Poate, scriitorii au fost o castă privilegiată?
Lilia Gazizova: Dacă ei scriau poezii și romane „corecte”, atunci la ei, într-adevăr, totul era în ordine. Dacă scriau poezii care chemau spre un viitor senin, dacă scriau romane industriale, romane despre viața rurală, despre brigadieri, ceva în sensul acesta. Atunci da. Am auzit despre asemenea onorarii care pe mine personal, totuși, nu m-au atins. Știu, de exemplu, că după publicarea unei cărți, oricât de mici, puteai trăi câțiva ani, exact cât îți trebuia pentru a scrie următorul volum. A fost, bineînțeles, ceva grozav. Însă pe lângă cei care făceau literatură conform principiilor socialismului realist, a existat o altă literatură, a existat un underground, literatura SF, disidenții. Cât mai bine trăiau autorii acestei literaturi în comparație cu majoritatea cetățenilor sovietici? Nici nu putem zice că trăiau mai rău. Ei, pur și simplu, nu aveau nimic.
Europa Liberă: Putem compara sărăcia anilor '80 cu cea din anii '90?
Lilia Gazizova: Putem, probabil, compara orice. Sărăcia anilor '80 venea în continuarea stagnării. Poate, cineva nici nu o numea sărăcie. Era pur și simplu vorba de o stagnare. În anii '90 a avut loc prăbușirea tuturor lucrurilor: prăbușirea idealurilor, a economiei. Și atunci, desigur, foarte multă lume a suferit. Pe 19 august 1991 am intrat la Institutul de Literatură „Maxim Gorki”. Am susținut primul meu examen, o compunere. Tot atunci a avut loc și prima răsturnare de stat. Și atunci când, ieșind din metrou, mergeam la acel examen pe Bulevardul Tverskoi, în față îmi veneau niște tancuri. Vedeam ce se întâmplă, însă, dacă e să fiu sinceră, nu înțelegeam totul. Nu mi-a ajuns suficientă inteligență pentru a uni cele două întâmplări mari din viața mea: răsturnarea de stat și admiterea la Institutul de Literatură. Între examene mergeam să vedem baricadele. Pe Bulevardul Tverskoi erau niște rânduri absolut îngrozitoare, imense de vânzâtori care vindeau orice: cești, pahare, ciorapi, farfurii, vaze, inele. Ceva era la mâna a doua, ceva era nou. Tot atunci a existat acea tendință: când întreprinderile nu aveau bani pentru salarii, muncitorii obțineau marfă. Trenul care vine din Kazan spre Moscova, trece prin orașul Gus-Hrustalnâi, un loc unde se produc diverse articole de cristal: cupe, vaze etc. Și atunci când ne opream acolo cu trenul, pe peron stătea o mulțime de oameni cu tot felul de pahare și seturi în mâini pe care le vindeau mai ieftin. Dacă aveai puțin mai mulți bani, chiar un pic mai mulți, te simțeai incomod.
Europa Liberă: Mama mereu îmi spune că salamul din perioada lui Brejnev era mai bun și mai gustos. Vi se părea și dumneavoastră la fel? De ce unii consideră că atunci mâncarea era mai bună și mai gustoasă? Sau ea chiar era mai bună?
Lilia Gazizova: Pe lângă acea nostalgie de tinerețe, de adolescență, după anumite momente fericite ale vieții, mai există ceva: atunci a existat ceea ce se numește Secția de Control Tehnic sau controlul calității. Aceasta, probabil, este una din calitățile pozitive ale socialismului. Pentru că astăzi, după ce au apărut întreprinderile particulare, controlul a slăbit și trebuie mereu să citim foarte atent, ce anume conține un salam. Vă amintiți, în perioada sovietică a existat un semn, acele cinci unghiuri, cu care se marcau articolele de calitate superioară.
Europa Liberă. Acest semn mai există, probabil, și astăzi?
Lilia Gazizova: Nu știu.
Europa Liberă: La Chișinău, în anii '80, au existat niște depozite din care puteai să-ți procuri anumite lucruri pe care nu le găseai în altă parte. Și aceste lucruri erau aduse de peste hotarele țării. În Tatarstan au existat asemenea depozite unde puteai să-ți cumperi țigări „Kent” sau blugi care nu se vindeau în magazinele sovietice?
Lilia Gazizova: Am făcut studii la Institutul de Medicină și, fiind student, puteai să obții totul: și blugi, și țigări. Îmi amintesc chiar și de primii mei blugi.
