Luna mai în Republica Moldova, prin tradiție, este rezervată cvasi-integral competiției miturilor, bătăliilor simbolice, confruntărilor de ideologii. Muncim mult, dar prost și degeaba, nu producem plusvaloare. Majoritatea cetățenilor se zbate să-și asigure viața de azi pe mâine (tot mai scumpă și mai nesigură). O minoritate, superbogată și cinică, își folosește abilitățile pentru a pune „în operă” hoții la scară mare și fentări ale legii. În schimb, participăm cu toții – săracii și avuții – la duelul viziunilor diferite asupra trecutului, ratând prezentul, pierzând ritmul și direcția lumii dezvoltate.
Scenariile manifestațiilor publice – în mai – se reiau cu o monotonie exasperantă: mai întâi… Întâi mai (calambur inevitabil!), cu ploaia lui de steaguri roșii și lozinci mobilizatoare, unde acum tronează socialiștii și președintele lor devotat partinic, Igor Dodon. Apoi vine Nouă mai, când orașul va fi invadat de „panglici de Colorado”, rusești, evocând victoria asupra fascismului – un fapt istoric deturnat politic, folosit eronat și manipulator, asociat puternic, de când cu anexarea Crimeii și incendierea Donbasului, cu neo-imperialismul putinist.
Interzis în unele țări din spațiul ex-sovietic, chiar și în Belarus-ul lui Lukașenko, moldovenii noștri, cei stataliști-rusofili, arborează cu mândrie nefastul simbol – în Moldova nimeni nu-i deranjează –, în schimb, în fiecare an se întâmplă ca mașinile lor împodobite cu acest artefact militarist să fie acostate și deteriorate în Georgia și în Ucraina, acolo unde „ai noștri” se plimbă victorioși și expansivi în săptămâna lui 9 Mai, pentru că în aceste țări „eșarfa” Sfântului Gheorghe rusesc semnifică războiul, moartea, devastarea.
Campania electorală adaugă un ozor în plus acestui peisaj suprasaturat de totemuri și semne. Manipularea începe prin limbaj. „Trebuie să salvăm țara de hoți și unioniști!”, declară Dodon la mitingul socialist de 1 Mai, știind că un truc eficient de „îmbrobodire” a electoratului e să alături unei probleme reale – sărăcia, hoția și corupția, la care socialiștii au contribuit și de care încearcă acum să se disocieze – un mit inventat, umflat, transformat în sperietoare, în element de propagandă antiromânească.
Mitingul PSRM-ist, cu oameni plătiți, aduși cu autocarul, sloganele afișate și modul de organizare au ilustrat teza unui critic al socialiștilor: „1 Mai în Moldova, spune Anatol Șalaru, fostul ministru al Apărării, s-a transformat din ziua celor care muncesc în ziua celor care îi mint pe cei care muncesc.”
Înverșunându-se să combată Centenarul Marii Uniri de la 1918, Dodon a inventat un așa-zis drapel al lui Ștefan cel Mare, care înfățișează un cap de bour pe o pânză roșie, proletară (sper că n-a fost cusut în Turcia, cu care Dodon are fructuoase relații de afaceri…). Falsul steag voievodal a fost trimis mai multor primării socialiste, pentru ca cetățenii de acolo să se împlinească patriotic și să treacă mai ușor peste greutățile vieții. O mascaradă ridicolă, dacă nu s-ar acoperi cu ea problemele reale ale moldovenilor și mai ales suferința provinciei basarabene.
Oamenii au intuit just mobilul diversiunii socialiste. E un atac la tricolor, la memoria și identitatea noastră națională, atac instrumentat cu acceptul tacit al guvernării oligarhice și prin contribuția unor structuri oficiale, cum este Comisia Națională de Heraldică de pe lângă Președinția Republicii Moldova. Știm că nu a fost un vot unanim, nu toți membrii acestei Comisii au acceptat să amestece știința cu politica, astfel încât s-ar cădea să reflectăm asupra responsabilității individuale în raport cu ceea ce ni se întâmplă ca popor.
De ce e atât de răspândit oportunismul în Moldova? De ce nu se pocăiesc, de exemplu, foștii ștabi comuniști, azi la pensie? În fața lui Dumnezeu, vorba românului, n-ai să arăți cu degetul la altul… Mulți dintre ei sunt oameni inteligenți și declară că țin la acest pământ. Ar fi trebuit să înțeleagă un lucru: o căință publică, denunțarea regimului comunist pe care l-au servit sau de care au profitat, vânând sinecuri și privilegii, ar fi fost benefică pentru ei, pentru conștiința lor, și ar fi redus spațiul de manevră al oportuniștilor de azi, ar fi contribuit la însănătoșirea morală a națiunii.
Ar fi trebuit să facem mult mai mult în anii independenței pentru cunoașterea adevărului și combaterea propagandei roșii. Ar fi trebuit să construim la Chișinău, măcar în mandatul președintelui Nicolae Timofti, un Muzeu al Comunismului, o instituție concepută după cele mai avansate standarde, echipată cu tehnologii moderne – un Centru al Memoriei, vizitat de elevii de toate vârstele sub îndrumarea profesorilor, așa cum am văzut la Sighet, la Varșovia și la Riga, în care să se organizeze prelegeri, colocvii și conferințe publice, și să se difuzeze filme documentare. Dacă am fi avut o asemenea instituție poate că n-ar fi făcut atâtea glume comunistul Voronin în Parlament, poate s-ar fi dat mai puțin în stambă Dodon, Greceanîi și ceilalți tovarăși ai lor care ne țin lecții de istorie și „limbă moldovenească”.
O memorie istorică revigorată ar fi erodat considerabil electoratul nostalgic, prorusesc, ar fi diminuat imoralitatea și politicianismul, i-ar fi responsabilizat pe actualii guvernanți din Moldova, le-ar fi tăiat ispita unor mezalianțe cu Partidul Socialiștilor, cu care au schimbat, solidar, legea electorală, sfidând opinia publică și organismele europene. PD și PSRM se susțin discret în campania pentru primăria Chișinăului și se pregătesc să guverneze împreună după alegerile parlamentare din toamnă.
În tot acest răstimp, trustul de presă al lui Plahotniuc și-al Partidului Democrat atacă virulent adversarii din opoziția extraparlamentară, cărora le găsește sau, dacă trebuie, le inventează cele mai mari păcate, le răstălmăcește vorbele, le fabrică montaje denigratoare, doar pentru că nu s-au raliat ideii ordonatoare a PD-ului de a căuta un „sublim candidat comun”, care ar fi trebuit să fie cel desemnat în taină sau pe față (vom vedea mai spre finalul campaniei) de coordonatorul Plahotniuc.
Rolurile în războiul simbolurilor pe care-l urmărim sunt clar distribuite: Dodon evoluează în postura „cruciatului” moldovenist, antioccidental și antiamerican. Opoziția proeuropeană este demonizată, prezentată ca o coaliție imorală. În spatele acestor desfășurări de decoruri, guvernarea își face agenda cu Transnistria – așa cum remarcă, îngrijorați pe bună dreptate, mai mulți observatori –, pregătind pas cu pas, cu acceptul superficial și sastisit al unor structuri internaționale (OSCE, Comisia Europeană), legalizarea regimului separatist de la Tiraspol. O federalizare mascată, o transnistrizare a Republicii Moldova, vizând ancorarea ei într-o zonă gri, fără nicio perspectivă europeană, dar cu largi posibilități de manevră și îmbogățire pentru clanurile mafiote de la noi și din întreg spațiul CSI.
Sărăcia, corupția, starea de captivitate a statului, compromiterea integrării europene – toate acestea au legătură directă cu memoria noastră istorică defectuoasă, reflectă criza de identitate a acestui ținut.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
