Sau chiar, ca Dostoievski, ambele, atunci când, mergând să se trateze de epilepsie la Baden Baden, a pierdut tot ce avea la ruletă și nu se mai putea întoarce în Rusia, căci nu mai avea bani de tren.
Alții, însă, aveau să piardă întreaga avere la revoluție, inclusiv, în cazul prințului -- și marelui lingvist -- Nikolai Trubetzkoy, biblioteca și manuscrisele.
Exodul care a urmat preluării puterii de către Lenin și ai lui, a făcut un rău ireparabil Rusiei, căci a golit-o de creiere imposibil de înlocuit. Un scriitor încă la începutul carierei, precum Nabokov, care începuse să scrie în rusă, și-a schimbat limba și a devenit unul dintre cei mai mari autori de limbă engleză ai secolului XX.
Nu doar nobilii și „alibi” plecau, ci și evreii foarte cultivați. Astfel, un alt mare lingvist al sec. XX a fost Roman Jakobson, fondator, împreună cu Trubetzkoy, al curentului lingvistic și filozofic al structuralismului.
Țările de predilecție ale emigrației au fost Franța și Statele Unite, mai puțin Germania, într-o primă perioadă, deoarece fusese în război cu Rusia.
Unii dintre descendenții emigrației ruse au devenit la rândul lor mari personalități culturale ale țărilor gazdă, precum în Franța scriitorii Romain Gary (evreu rus) sau Gabriel Matzneff, sau Hélène Carrère d'Encausse, mare specialistă a URSS-ului și a Rusiei, cum a fost de altfel si Alexandre Benigsen.
După al doilea Război Mondial, valul emigrației s-a diminuat, părăsirea blocului comunist nemaifiind lesnicioasă. A apărut atunci fenomenul acelor așa-numiți „refusniki”, evrei cărora statul comunist le refuza plecarea în Israel. Dar tot atunci a apărut și fenomenul „dizidenței”, iar unii dizidenți de marcă au putut emigra în Occident, formând un alt tip de diasporă.
Așa au fost Aleksandr Soljenițîn și Aleksandr Zinoviev. Cei doi reprezentau tendințe ideologice diferite, chiar opuse, însă prezentau particularitatea de a fi și antioccidentali, așa cum fusese anterior și prințul și lingvistul Trubetzkoy.
Diaspora de după 1989
După 1989, când s-a crezut că s-a atins „sfârșitul istoriei” și pacea eternă, nimeni nu credea că se va ajunge din nou la un fenomen de emigrare forțată, cum s-a intâmplat după 2000, odată cu regimul lui Putin.
Ca în 1917, au inceput să fugă magnații persecutați sau care se temeau (pe bună dreptate) pentru viețile lor, precum Berezovski sau Hodorkovski, sau unii care s-au retras din prudență la Londra, în „Londongrad”, precum Roman Abramovici.
Astăzi, principalul asemenea exemplu de „colonie” rusească, în afară de locuri de „rivieră”, precum Coasta de Azur a Franței, este celebrul cartier Mayfair din Londra.
Un alt exemplu de diaspora rusă pe care îl cunosc personal, pentru că l-am studiat îndeaproape, chiar dacă mai mult empiric, este colonia rusofonă din portul flamand Anvers (Antwerpen), al doilea ca mărime în Europa (după Rotterdam în Olanda) și „capitala” mondială a diamantelor, care nu sunt supuse embargoului occidental impus Rusiei.
Diaspora rusă și respingerea Occidentului: scurtă istorie a «eurasismului»
Un lucru mai puțin cunoscut este acea Diasporă rusă care respinge Occidentul. Doctrina «Eurasianismului», de pildă, a fost concepută si pusă pe hârtie printre alții de prințul Nikolai Trubetzkoy, unul din cei mai mari lingviști care au trăit vreodată, creatorul științei fonologiei. Trubetzkoy, care scria în exil, după ce fugise din Rusia în timpul revoluției bolșevice, se baza la rândul său pe scrierile filosofului ortodox Nikolai Berdiaev.
«Eurasismul» sau «eurasianismul» atât de discutat și decorticat semantic în afara Rusiei, deoarece e parte din ideologia de astăzi a Kremlinului (curent reprezentat de oameni ca Aleksandr Dughin sau răposatul Lev Gumiliov — fiul poetesei Anna Ahmatova), are o istorie paradoxală.
În mod doar aparent paradoxal, mulți dintre acei exilați și fugari ruși albi, intelectuali de excepție, care scăpaseră sărăciți din dezastrul comunist, întrețineau o solidă fibră anti-occidentală și priveau cu mare severitate „Occidentul decadent”, deja atunci, în anii 1920, imediat după revoluția bolșevică din pricina căreia atâția intelectuali ruși ajunseseră prin țări străine, pierzând tot ce lăsaseră în urmă.
După cum își imaginau ei în perspectivă istorică, comunismul juca același rol pe care îl jucase jugul mongol în Evul Mediu, protejând în realitate Rusia eternă de influențele occidentale nocive. În mod și mai paradoxal, așadar, acei nobili și intelectuali care fugiseră de revoluție erau de părere că dictatura bolșevică poate fi utilă, în măsura care respinge falsele valori pro-europene, bătătorind calea „purității eurasianice”.
Mulți dintre «eurasianiști» au fost de altfel și pan-slavi, considerând că toate popoarele slave trebuie unite sub egida Rusiei, în vreme ce alții, precum Soljenițîn, erau mai degrabă pan-ortodocși, având nostalgia vechiului vis țarist de reunire a tuturor ortodocșilor, tot sub dominația rușilor, în mod ideal și prin cucerirea Constantinopolului și a Ierusalimului. (Latura ortodoxă este însă absentă la Trubetzkoy, care era probabil ateu, după cum e absentă și la Jakobson, mai puțin receptiv și care era evreu, însă tot ateu.)
„Rusia”, scria Trubetzkoy, „nu are o vocație europeană. Nu este însă nici asiatică, ci e o entitate aparte, cu un destin special”.
«Eurasianismul», așadar, este o doctrină imperială, cvasi-mistică și care, dezbărată de zdrențele comunismului, oferă pretextul pentru refacerea Imperiului asupra celorlalte națiuni vecine, dar «eurasiatice». Este, însă, o doctrină născută în sânul „diasporei” ruse.
