„Consensul politic” nu este doar o dorință pioasă de înțelegere între partide, ci un concept care a fost analizat în profunzime și definit cu precizie de către Comisia de la Veneția.
El funcționează în mai multe variante. Forma radicală este, de pildă, cea aplicată într-o parte a Canadei, unde guvernul local de consens nu se bazează pe partidele politice. In această variantă canadiană, deputații, odată intrați în parlament, sunt considerați cu toții ca indpendenți. Ei se reunesc de la egal la egal, iar liniile directoare și prioritățile guvernului local sunt decise fără ca vreo tendință ideologică sau partinică să poată interveni în dezbateri.
E ceea ce se numește un guvern de consens, însă consensul poate funcționa și în ceea ce se numește „democrația consensuală”, care e baza unor sisteme politice precum Elveția sau Belgia. In asemenea țări guvernele nu pot fi decât de coaliție. Sistemul de mare coaliție, care se bazează pe o alianță între principalele mari partide, altminteri opuse ideologic, cum e cel actual din Germania, unde creștin-democrații lui Merkel conduc împreună cu adversarii lor, socialiștii lui Schulz, este de asemenea o formaă de consens politic lărgit. Actuala coaliție guvernamentală din Germania constituie de altfel un caz de manual de politologie, întrucât guvernul federal funcționează perfect, cu toate că cele două partide, creștin-democrații lui Merkel și socialiștii lui Schulz, se vor înfrunta în alegerile din septembrie care vor decide cine va fi cancelar.
Studiile politice concrete, în special asupra Canadei, unde sistemul guvernării prin consens e aplicat, de pildă, în Teritoriile de Nord-Vest, arată că într-un asemenea sistem comunicarea între deputați și miniștri poate fi mult mai fluidă și eficace decât într-un sistem bazat pe partidele politice.
Opusul sistemului consensului politic este cel tradițional al confruntării între partide, sistemul care mai este numit și «agonistic», al înfruntării și luptei ideologice. Acest sistem e de altfel la fel de legitim și democratic ca și cel al consensului politic larg.
Într-un sistem de consens, deputații, care nu mai sunt, tehnic considerați a reprezenta forțe politice antagoniste, formează comitete permanente care examinează toate legile și regulamentele înainte ca ele să ajungă la votul din parlament. Deputații pot astfel să fasoneze și să amendeze textele de lege fără a le mai face subiectul unor lungi și inutile lupte politice în parlament.
Principala problemă generată de un asemenea sistem este că aleșii nu pot discuta cu alegătorii proiectele de texte de lege înainte ca acestea să devină publice.
***
Mai întâi Comisia de la Veneţia, iar recent şi comisarul european pentru extindere Johannes Hahn au recomandat guvernării de la Chişinău ca înainte de a lua o decizie privind modificarea sistemului electoral să se asigure că reforma întrunește un consens politic şi social cât mai larg.
La o lună de la anunţarea oficială a intenţiei de a introduce sistemul uninominal de alegere a deputaţilor, Partidul Democrat încearcă să inducă senzaţia că a şi obţinut ceea ce recomandă europenii.
Liderii PD spun că în cadrul campaniei de informare au adunat peste jumătate de milion de semnături în sprijinul reformei. Mediile afiliate acestui partid difuzează zilnic ştiri despre noi suporteri ai votului uninominal, de la oameni de cultură şi până la asociaţii ale minorităţilor etnice scoase din anonimat.
Au avut loc şi două runde de dezbateri publice, la care mai multe formaţiuni de opoziţie şi ONG-uri au refuzat însă să participe pentru că le consideră o tentativă de a mima un proces larg de consultare publică.
Promotorii reformei au încercat de fiecare dată să minimalizeze importanţa tuturor criticilor formulate de oponenţi. Iată ce declara spicherul democrat Andrian Candu la încheierea celei de-a doua runde de consultări care a avut loc miercuri:
„Pe de o parte avem opinia a cinci sau şase organizaţii neguvernamentale care spun să nu organizăm dezbateri şi să retragem proiectul, iar pe de altă parte avem o sută şi ceva de reprezentanţi la aceste dezbateri care reprezintă mai multe domenii, instituţii, pături ale societăţii. Pentru mine ca cetăţean, reprezentant al unui partid, deputat şi spicher, care ar trebui să prevaleze în această balanţă. Când vorbim de dezbateri largi şi consens ne referim anume la acele dezbateri la care să participe reprezentanţi din diferite domenii şi din diferite pături ale societăţii.”
Anterior, un alt fruntaş al democraţilor, premierul Pavel Filip, spunea şi el că, în aceste dezbateri, un rol central ar trebui să i se atribuie părerii cetăţeanului, care, aşa cum o arată sondajele, ar sprijini ideea votului uninominal şi că mai puţin ar conta părerea politicienilor, inclusiv din opoziţie.
Expertul Pavel Postică de la Asociaţia Promo-Lex, specializată inclusiv pe monitorizarea alegerilor, a participat la cele două runde de dezbateri, fiind însă unul dintre oponenţii reformei iniţiate de democraţi. L-am întrebat cum arată în percepţia lui consensul politic larg asupra căruia insistă Comisia de la Veneţia:
„Atunci când vorbim de un consens larg trebuie să avem o majoritate absolută, adică cel puţin 2/3 din partidele politice existente, dacă vorbim despre consensul politic şi 2/3 din populaţie să fie de acord cu modificarea respectivă, dacă vorbim de consensul social. Sunt nişte cifre pe care eu le consider personal. Ele pot varia puţin mai sus sau mai jos, dar cert este că atunci când există o majoritate şubredă sau dacă lipseşte fie consensul social, fie cel politic, nu ar fi recomandabil de către Comisia de la Veneţia să fie promovată reforma.”
Mai mulţi observatori presupun că PD a reuşit să adune un minim necesar de 51 de voturi în sprijinul reformei, urmare a reconfigurării raportului de forţe în parlament, ceea nu înseamnă însă cristalizarea consensului politic recomandat. Mulţi analişti cred că democraţii sunt prea hotărâţi să obţină ce şi-au propus ca să se complice cu întrebarea hamletiană.
