Linkuri accesibilitate

Discuțiile despre viitoarea armată UE ajung la București


Un avion de luptă Lockheed Martin F-35 Lightning II la baza aeriană Amari în Estonia, 25 aprilie 2017

Cei 2% din PIB pentru apărare ai țărilor din NATO nu sunt bani destinați SUA.

Odată cu sosirea, miercuri și joi, a miniștrilor apărării din UE la București, pentru ceea ce se numește o „reuniune informală”, revine pe fundalul discuțiilor vechea temă a unor structuri de apărare proprii europene, ba chiar a unei armate a UE.

La discuții ia parte, de altfel, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, și șefa diplomației europene, Federica Mogherini.

Nu e nimic nou aici. Comunitatea Europeană a avut ambiția unor structuri militare încă de la început, prin acea organizație intitulată Uniunea Europei Occidentale (denumire într-adevăr confuză, sunând precum Uniunea Europeană, ba chiar și sediul ei era tot la Bruxelles), care până în 2011 când a fost desființată, nu a făcut altceva decât să caute să pună bazele unei armate europene independentă de NATO.

Nimic nou aici, așadar, și nimic care ar face concurență sau ar pune în pericol utilitatea NATO, care rămâne dominat de SUA.

Proiectul unei armate europene este foarte vechi, el urcă până la relația strânsă dintre François Mitterrand și Helmut Kohl și a început printr-o brigadă comună franco-germană. Aceasta a fost creată în 1989, e activă și astăzi, e bazată la Müllheim în Germania și e compusă din circa 6.000 de militari francezi și germani.

Proiectul unei armate comune europene a fost blocat politic, de-a lungul anilor, mai ales în urma opoziției NATO, mai precis a Washingtonului și Londrei care se temeau că o structură militară a Uniunii Europene ar duce la slăbirea Alianței Nord Atlantice – NATO. Acum, însă, odată cu Brexit și victoria lui Donald Trump în SUA, situația s-a modificat cu totul. Reticențele Angliei, care va ieși din UE, nu mai au importanță, iar Donald Trump însuși le-a cerut europenilor să facă mai mult pentru propria lor apărare. Dorința europenilor de a se dota cu structuri militare proprii a fost de altfel accelerată de semnele pe care le-a dat Donald Trump că ar dori să scoată SUA din NATO.

Proiectul militar comun a fost relansat luna aceasta de către Emmanul Macron și Angela Merkel. Până acum, 25 de state UE din 28 s-au angajat să coopereze în domeniul apărării comune, mergând spre ceea ce ar putea deveni, pe termen mediu, o autentică armată europeană, numită deocamdată Permanent Structured Cooperation (PESCO), un instrument menţionat în Tratatul Uniunii Europene.

În afară de Marea Britanie, doar Danemarca și Malta nu participă la asta. În schimb, 21 de țări din cele 25 fac parte și din NATO, cu excepția Austriei, Ciprului, Finlandei și Suediei.

Sigur, nu trebuie să ne așteptăm la brigăzi operaționale transnaționale și intervenții în zone fierbinți într-un viitor apropiat. E vorba deocamdată doar de înfiinţarea unor sedii medicale ale UE, supraveghere maritimă, drone subacvatice şi securitatea cibernetică.

La fel, este dificil de apreciat cum va funcționa proiectul la nivel financiar și bugetar, dat fiind că în prezent majoritatea țărilor din NATO nu reușesc să atingă acel nivel cerut de cheltuieli militare care să reprezinte 2% din PIB, cu atât mai mult cu cât se va impune necesitatea finanțării suplimentare a unor structuri militare proprii europene.

Cei 2% din PIB pentru apărare nu sunt fonduri destinate SUA

Aici însă trebuie risipite unele neînțelegeri. Faptul că țările europene din NATO s-au angajat să-și ridice cheltuielile militare la 2% din PIB nu înseamnă ele că sunt obligate să cumpere armament american. Cei 2% din PIB pe care trebuie să-i cheltuiască țările din NATO pentru apărare nu trebuie dați SUA, ca un fel de tribut. Nu este o taxă de protecție, ci e vorba de un angajament securitar colectiv. Fiecare țară e liberă să cheltuiască cei 2% cum corespunde mai bine dispozitivului său militar. Cumpărând armament francez, de pildă.

O întreagă discuție s-a iscat de altfel recent, după ce Belgia și-a supărat aliații europeni din NATO, anunțând că-și va înlocui flotila de 54 de avioane de tip F-16, construite de gigantul american Lockheed, prin 34 de avioane de tip F-35, cele mai noi, construite de același fabricant din SUA.

Asta în condițiile în care Franța și Germania au făcut mari presiuni asupra guvernului de coaliție al Belgiei pentru a-l convinge să cumpere fie avioane Rafale franceze, fie de tip Eurofighter.

Emmanuel Macron și-a anunțat public dezamăgirea, spunând că „decizia Belgiei merge împotriva intereselor europene”.

Sigur, Belgia își respectă angajamentele luate în cadrul NATO de a-și mări bugetul apărării până la 2% din Produsul Intern Brut (PIB), dar, încă o dată, nimic în acel angajament, reformulat, în urma insistențelor lui Donald Trump, de către toate țările din NATO al căror buget militar se află sub 2% din PIB, nimic acolo nu spune că membrii NATO trebuie să cumpere armament american. De altfel nici nu este Belgia prima țară care cumpără avioane americane. Marea Britanie, Danemarca, Olanda și Italia au cumpărat la rândul lor avioane din SUA F-35 fără ca cineva să le facă morală.

Cu totul, avioanele americane pentru Belgia vor costa 3,6 miliarde de euro, dar pentru a le menține operaționale se vor cheltui alte 15 miliarde de euro de-a lungul celor patru decenii care este durata maximă a vieții lor. Sumele par mari la prima vedere, dar neglijabile când încercăm să ne închipuim cât va putea costa în viitor o autentică armată europeană.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG