Anul 1924 este unul de referinţă în relaţiile sovieto-române, acest fapt fiind confirmat de derularea unor evenimente care au marcat natura relaţiilor între cele două ţări în perioada interbelică și mult după aceasta. În acest an s-au produs trei evenimente majore pentru evoluţia raporturilor dintre cele două ţări. Dacă Conferinţa de la Viena a purtat amprenta unei tentative de soluţionare diplomatică a problemei basarabene, aceasta s-a făcut doar pentru a justifica ulterior celelalte două acţiuni: crearea în stânga Nistrului a Republicii Autonome Sovietice Moldovenești şi „insurecția” de la Tatarbunar. Pentru a înțelege complexitatea abordării politico-diplomatice și militare a Moscovei față de România, este nevoie de o precizare legată de esenţa statului sovietic.
În ochii Europei, URSS apărea în două ipostaze ce făceau să confirme parcă existenţa a două state sovietice: pe de o parte, Internaţionala comunistă (Komintern) care predica revoluţia mondială, provoca revolte, cerea boicot economic, instiga la greve şi sabotaje, iar pe de alta - Uniunea Sovietică, înalta parte contractantă care căuta alianţe politice şi nu trata decât cu guverne stabile şi puteri economice viabile. În realitate însă, nu era vorba decât de două fațete complementare, subordonarea Kominternului intereselor politicii externe sovietice fiind un fapt demonstrat şi recunoscut în perioada interbelică. Evenimentele desfăşurate cu ocazia Conferinţei de pace de la Viena justifică pe deplin această supoziție.
La începutul anului 1924, în perioada premergătoare Conferinţei, în cadrul Uniunii Sovietice a fost organizată o puternică mişcare publică antiromânească faţă de problema Basarabiei. La 2 martie 1924, la Moscova, în localul teatrului „Mozaic” a avut loc un miting a 800 de basarabeni refugiaţi pe teritoriul URSS care au protestat împotriva „ocupării nelegitime” a Basarabiei de către România. Participanţii la miting au cerut crearea unei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi unirea ei cu Uniunea Sovietică.
Ideea creării unei republici moldoveneşti era tot mai operantă în vârfurile politice de la Moscova, însă această metodă nu era solitară în arsenalul Kominternului. Crearea unor statalităţi artificiale de natură să destabilizeze situaţia internă în ţările vecine este valabilă şi în cazul Republicii Carelia faţă de Finlanda şi a Republicii Belarus vizavi de Polonia. Vehicularea ideii unei republici moldoveneşti în ajunul conferinţei sovieto-române nu era gratuită. Ruperea tratativelor de la Viena era un lucru sigur în viziunea Moscovei, luând în considerare faptul că ideea plebiscitului pe care Uniunea Sovietică dorea s-o impună în soluţionarea problemei Basarabiei nu va fi acceptată de partea română din multiple consideraţii la care vom reveni ulterior.
Eşuarea Conferinţei de la Viena trebuia să justifice atât crearea „Republicii Moldoveneşti” pe stânga Nistrului, cât şi tentativa de soluţionare armată a problemei Basarabiei din toamna anului 1924. Acest lucru a devenit posibil datorită imaginii defavorabile create României în problema Basarabiei de propaganda sovietică în interiorul URSS şi în unele cercuri europene, lăsându-se impresia eşuării dorinţei statului sovietic de a soluţiona democratic problema Basarabiei din cauza atitudinii României.
Cu această ocazie, presa din Moscova a declanşat o campanie înverşunată împotriva României. Oficiosul „Izvestia” afirma într-un editorial că „anexarea” Basarabiei de către România este împotriva dreptului istoric, menţionând că generalul Averescu, la 5 martie 1918, a semnat cu împuternicitul sovietelor, Racovski, un tratat de pace prin care România se obliga să evacueze Basarabia în două luni: „Cu toate acestea, arăta cotidianul, România a procedat la anexarea Basarabiei printr-un şantaj politic, prin violenţa cea mai grosolană şi prin falsificarea de documente”.
În absenţa unei libertăţi reale a cuvântului şi presei în cadrul Uniunii Sovietice, afirmaţiile de mai sus nu puteau reflecta decât punctul de vedere al guvernului sovietic în problema Basarabiei. În acelaşi număr al ziarului moscovit era prezentată o corespondenţă din Harkov, capitala de atunci a RSS Ucraineană, prin care se arăta că aici a sosit un grup de refugiaţi basarabeni care povestesc despre „samavolniciile” autorităţilor române în Basarabia care întreprind românizarea provinciei: „Gândul unei realipiri a Basarabiei cu Ucraina Sovietică domina spiritul tuturor claselor sociale indigene fără deosebire de naţionalitate”, conchidea semnatarul corespondenţei.
O altă manifestare antiromânească s-a desfăşurat la 13 martie 1924 la Moscova, unde un miting al „basarabenilor” a adoptat „Declaraţia către popoarele lumii” şi textul unei alte declaraţii către delegaţia sovietică la Conferinţa de pace de la Viena, alcătuită în baza multiplelor hotărâri şi rezoluţii ale mitingurilor şi adunărilor „basarabenilor” şi locuitorilor din partea stângă a Nistrului. Manifestanţii au cerut guvernului sovietic apărarea drepturilor „poporului basarabean” la Conferinţa de la Viena, retragerea imediată a trupelor române din provincie şi crearea, în cadrul Uniunii Sovietice, a RSS Moldovenești.
O adunare a „refugiaţilor basarabeni” a avut loc şi la Harkov, la 21 martie 1924. Aceasta a cerut guvernului sovietic să obţină la Conferinţa de la Viena retragerea trupelor şi administraţiei române din Basarabia şi dreptul la autodeterminare a poporului basarabean prin crearea unei republici muncitoreşti – ţărăneşti sovietice moldoveneşti. Adunarea de la Harkov a ales o delegaţie care urma să fie trimisă la Viena pentru a înmâna o declaraţie delegaţiei sovietice la Conferinţă.
Actul final al uneltirilor antiromâneşti al Kominternului s-a jucat la Viena, unde la 23 martie 1924 a avut loc o demonstraţie de protest împotriva „dominaţiei” polone în Galiţia şi a celei române în Basarabia. La această demonstraţie au luat parte în jur de o mie de „refugiaţi” ucraineni şi basarabeni şi un grup de austrieci. Delegaţia, împuternicită de demonstraţie, a înaintat lui N.N. Krestinski, şeful delegaţiei sovietice la viitoarele tratative, un memorandum prin care cerea evacuarea trupelor şi administraţiei române din Basarabia. Se formula, pentru prima oară într-o astfel de manifestaţie, cererea de organizare a unui plebiscit în Basarabia.
Conferinţa de la Viena a fost precedată şi de o susţinută campanie de presă în statele revizioniste, net ostilă României, care prin cotidianele „Der Tag”, „Berliner Borsen Zeitung”, „The Observer” au încercat să prezinte România Mare ca pe o creaţie a tratatelor de pace şi care a „anexat” prin forţa armelor teritorii „străine” ce nu-i aparţinuseră niciodată.
În asemenea circumstanţe, perspectiva tratativelor sovieto-române apărea destul de incertă, conjunctura internaţională fiind, în ajunul conferinţei, defavorabilă României. Incertitudini existau însă şi în cercurile politice de la Bucureşti unde, în cursul discuţiilor asupra programului şi directivelor ce urmau a fi operate la Conferinţa de la Viena, s-au formulat două propuneri. Prima, sprijinită direct de Ionel I.C. Brătianu, primul ministru al României, şi acceptată, în cele din urmă, cerea rezolvarea totală şi definitivă a chestiunii Basarabiei. Numai după recunoaşterea alipirii ei la România de către guvernul sovietic, delegaţia română urma să procedeze la studierea celorlalte probleme. Cealaltă propunere, susţinută între alţii şi de unii lideri basarabeni ai opoziţiei, prevedea începerea tratativelor cu alte chestiuni, în care să fie sesizat spiritul conciliant al părţii române, iar după aceasta să se discute problema Basarabiei.
Faptul că s-a adoptat prima opţiune constituie dovada că dezacordul în felul de a privi chestiunea Basarabiei era echivalent cu zădărnicirea conferinţei, deoarece un atare dezacord ar fi pus tratativele pe un teren pe care România refuza categoric să-l accepte. În instrucţiunile date delegaţiei române la Conferinţă, Brătianu a insistat asupra despărţirii problemei Basarabiei de aceea a tezaurului, conform tratativelor de la Lausanne. Primul ministru român arăta că buna vecinătate între cele două ţări nu poate exista fără fixarea graniţei, iar fixarea graniţei însemna recunoaşterea Basarabiei, iar asupra acestei probleme nu mai puteau fi discuţii. În eventualitatea propunerii unui plebiscit din partea sovietică, delegaţia română urma să arate că acesta ar perturba pacificarea Basarabiei, acceptarea plebiscitului contrazicând România faţă de aliaţi prin repunerea în discuţie a problemei Basarabiei după ce aceştia au recunoscut legitimitatea Unirii.
Deşi pentru partea română obiectivul Conferinţei de la Viena părea clarificat, evenimentele ce s-au derulat în ajunul tratativelor sovieto-române dădeau prea puţine speranţe într-un sfârşit favorabil al convorbirilor. Această situaţie era previzibilă luând în considerare faptul că cele două părţi au privit în mod diferit necesitatea Conferinţei de la Viena. Dacă pentru România problema Basarabiei era una închisă, primordială fiind sarcina încheierii unui tratat ce ar fi consfinţit această realitate, Uniunea Sovietică venea la Viena cu scopul de a repune în discuţie această problemă.
În istoriografia română s-a vehiculat ideea că, recunoscută de puterile europene, URSS s-a folosit de Conferinţa de la Viena ca de un mijloc de propagandă. Judecată prin prisma anului 1924, această afirmaţie reflectă doar parţial realitatea, recunoaşterea guvernului sovietic fiind momentul care a permis statului sovietic aplicarea vechiului program expansionist de politică externă.
