Dacă astăzi trăim într-o lume în care vocea intelectualității artistice care contează se aude din ce în ce mai rar în planul politicii și al ideilor, nu același lucru se poate spune despre deceniile ce au precedat răsturnările istorice ale anului 1989 în centrul și estul Europei. Aminteam recent, pe marginea relației speciale ce l-a legat pe Yehudi Menuhin de George Enescu despre idealismul și, de multe ori, naivitatea politică a celebrului violonist.
Unul din biografii săi, Humphrey Burton, îl cita cu pasaje dintr-un discurs pronunțat la Davos, în Elveția, în 1995, cînd i se înmînase un premiu. Menuhin declara atunci: „Speranța mea cea mai mare pentru umanitate este să învețe cît de puțin un sens al măsurii, ca și al proporției, al direcției, ca și al seninătății, îmbrățișînd întreaga creație a vieții cu un spirit de curtoazie, reverență și respect, demnitate și umilință.” Violonistul îndemna atunci la „eliminarea formei simpliste de gîndire care acceptă doar albul și negrul, mai curînd decît miriada de umbre dintre ele”.
În memoriile sale – Unfinished Journey/Călătorie neterminată – Yehudi Menuhin a evitat, cu cîteva excepții, să evoce multiplele sale luări de atitudine și inițiative pe plan politic, în cele mai diverse situații. Deschiderea unor arhive din anii 1980, permite astăzi o mai bună cunoaștere a intervențiilor sale la nivelul cel mai înalt al politicii.
Între ele, dintr-o epocă relativ tensionată în cursul Războiului rece, care a urmat invaziei sovietice a Afganistanului din iarna anului 1979, se înscrie o propunere trimisă de violonist primului ministru al Marii Britanii, la acea vreme Margaret Thacher, la 30 iunie 1981.
Violonistul îi făcea atunci o „imaginară propunere” – cum o califica Thatcher – ca Occidentul să procedeze la o dezarmare voluntară, ca un gest de bună credință față de URSS și angajarea unui proces de negocieri de pace. Menuhin nu amintește în memorii de acest episod, dar în arhiva Fundației Margaret Thatcher din Marea Britanie, răspunsurile primului ministru, în două scrisori, sînt astăzi documente declasificate, publice, și merită citite și evocate.
Prima scrisoare, dactilografiată, ce ocupă spațiul a mai bine de două pagini, se încheie cu cîteva rînduri manuscrise, Thatcher exclamînd: „Minunat să am vești din nou de la Dvoastră. Sînt atît de mult de acord cu Dvoastră în privința situației economiei...” Cei doi se văzuseră ultima oară în vara și toamna anului 1980, la un concert dat de Menuhin în Elveția, unde familia Thatcher își petrecuse vacanța, și apoi la un lunch la Londra.
„Asemenea Dvoastră – îi scrie Margaret Thatcher – tînjesc la o lume în care Europa Occidentală să nu aibă nevoie de arme pentru a se apăra, țările din Europa răsăriteană să fie libere de dominația sovietică, Uniunea Sovietică să nu mai constituie o amenințare militară la adresa Europei Occidentale, iar deținuții politici din Uniunea Sovietică să fie eliberați. Acesta este felul de obiectiv ideal pe care membrii Comunității Europene îl au în minte în contextul activității de cooperare și securitate în Europa. Așa cum știți, însă, pînă acum rezultatele au fost dezamăgitoare.”
Margaret Thatcher argumentează în continuare: „Motivele nu sînt greu de găsit. Uniunea Sovietică se vede pe sine într-un conflict fundamental cu Occidentul. Ea pretinde a fi convinsă că răspîndirea comunismului ar fi esențială pentru progresul și pacea lumii. [...] Deși în opinia noastră Europa Occidentală nu pune sub nici o amenințare militară Uniunea Sovietică, ea continuă să se înarmeze la nivele ce depășesc orice limită de nevoie de apărare. Deși economia ei este slabă și nu își poate hrăni populația, ea se bucură de statutul de supraputere în virtutea capacităților ei militare.”
„Nimeni nu poate fi sigur de intențiile Uniunii Sovietice – continuă răspunsul dat lui Menuhin de Margaret Thatcher -, dar trebuie să îi observăm și judecăm comportamentul. Invazia Afganistanului, un stat nealiniat independent, a fost pe bună dreptate condamnată... Trebuie să căutăm în continuare [o soluție politică] și o vom face, fiindcă o retragere sovietică, ar îmbunătăți, între altele, climatul politic pentru negocierile de dezarmare. Și astfel, desigur, ar ridica presiunea neîncetată asupra Poloniei.”
Premierul britanic încheia: „Sînt forțată la concluzia că între Est și Vest este nevoie de un nivel internațional de încredere și de siguranță mult mai profund, înainte ca felul de acord pe care îl întrevedeți să devină negociabil. Facem tot ce ne stă în putere în acest sens.” (Margaret Thatcher Foundation: Thatcher MSS (Churchill Archive Centre): THCR 3/2/65 f72).
Yehudi Menuhin persista, aparent, în convingerile sale, adresîndu-i o nouă scrisoare la 4 august 1981 pe tema „securității europene și a dezarmării”. Margaret Thacher răspundea la 27 august, foarte scurt de data aceasta, în numai 15 rînduri dactilografiate: „Spuneți că Europa ar trebui să fie neutră și independentă. Mă îndoiesc foarte mult că poate fi ambele. Europa poate fi independentă numai dacă este apărată așa cum se cuvine. Iar în fața forței militare masive a Uniunii Sovietice, ea nu se poate apăra cum trebuie decît în cadrul parteneriatului Alianței Atlantice. Dacă Alianța nu rămîne unită și eficientă, mă tem că nu va exista stabilitate sau securitate pentru nimeni în Europa”. (Margaret Thacher Foundation, Thatcher MSS (Churchill Archive Centre): THCR 3/2/68 f18).
