In 1982, la Radio Europa Libera se citea scrisoarea unei profesoare din Cluj careia i se dezvăluise și numele: Doina Cornea. Acest nume va fi ani de zile simbolul rezistentei anticomuniste românesti din ultimul deceniu comunist. Textele ei clandestine își păstrează o tristă actualitate, chiar și azi când autoarea lor a trecut în neființă.
După căderea comunismului, credea că una dintre soluții este aceea „de a ne regăsim pe noi înşine”, de a nu accepta idei de-a gata, de a pune mereu totul sub semnul întrebării. Exercițiul opoziției făcut pe vremea comunismului a fost continuat ani de zile și după.
De altfel, Doina Cornea și-a dat seama înaintea tuturor că foștii activiști ai Partidului Comunist s-au substituit insurgenților autentici și au preluat conducerea țării. Alături de alți dizidenți, Doina Cornea a fost adusă în decmebrie 1989 în conducerea Frontului Salvării Naționale, formațiunea care a preluat frâiele țării imediat după căderea lui comunismului. În acest fel, vechea gardă a nomenklaturiștilor, marginalizați de Ceaușescu, dar care reveneau acum la suprafață au încercat să se legitimeze cu ajutorul celor câtorva figuri luminoase care făcuseră cu adevărat opoziție regimului anterior.
Doina Cornea a făcut parte din pojghița foarte subțire a dizidenței autohtone. Spre deosebire de intelectualii care „rezistau” prin cultură, Doina Cornea condamna comunismul pentru încălcarea drepturilor omului și pentru caracterul său criminal. În anii ’80 i-au fost difuzate la Radio Europa Liberă peste 30 de proteste și texte critice la adresa guvernului, efectul a fost concedirea ei de la Universitatea din Cluj Napoca, anchetarea cu brutalitatea, interogatorii nesfârșite, bătăi administrate de oamenii Securității.
Doina Cornea încerca în cei mai negrii ani ai dictaturii să-și recâștige demnitatea. În 2005, povestea că îi e „foarte recunoscătoare” pentru ceea ce a putut face lui Paul Goma, cel care în 1977 încearcă să inițieze un fenomen dizident similar „Cartei 77” lansat în Cehoslovacia, de un grup de intelectuali, între care si viitorul preșesedinte Vaclav Havel. „Văzând că se poate”, Doina Cornea a vrut să urmeze modelul Goma, scriitorul căruia regimul i-a retras cetățenia română și l-a expulzat împreună cu familia.
Astfel, în 1980 manufacturează primul samizdat, traducerea volumului Încercarea labirintului, o discuție a istoricului religiilor, Mircea Eliade, aflat și el în exil cu profesorul francez Claude-Henri Rocquet. Urmează alte volume pe care le traduce și le distribuie clandestin printre prieteni și cunoscuți. Munca ei pentru trezirea celor din jur din amorțire e periculoasă și complicată.
După 1990, însă, lucrurile nu devin mai simple, chiar dacă agresiunea fizică a Securității dispare, violența împotriva dizidentei se aglutinează la nivel verbal. Victimele regimului comunist rămân victime și după. Revista Securității, Săptămâna, se transformă în România Mare și de-aici începe denigrarea Doinei Cornea, preluată mai apoi și de alte cotidiane centrale, care țineau isonul puterii post-comuniste proaspăt instalate.
Doina Cornea vorbind Europei Libere în iunie 2005 despre mineriada din 1991, când a fost acuzată de genocid de persoane care nu existau:
Doina Cornea a devenit, de fapt, prima victimă a noii puteri. Corneliu Coposu, liderul țărăniștilor a povestit că circulau zvonuri la începutul anului 1990 că o persoană străină s-a legitimat ca Doina Cornea în câteva întreprinderi din Ardeal afirmând că venise să le cumpere (Dialoguri cu Vartan Arachelian, București, Anastasia, 1992). În acest fel, regimul încerca să-i asimileze pe opozanți cu elitele capitaliste din perioada interbelică, sugerându-le oamenilor că aceștia vor să acapareze în detrimentul lor bogăția țării.
Fosta dizidentă și-a păstrat spiritual critic și prospețimea, observând înaintea multora derapajele puterii, exercițiile excesive ale noilor democrați și chiar apropierea periculoasă a unor intelectuali de flacăra puterii. Ne-a predat ani de zile lecția libertății interioare și a rezistenței.
