Ce poet grozav părăsea România în 1985 (tot un 1984 + 1), la doar 40 de ani, nu înainte de a fi trimis în Occident manuscrisul volumului de versuri De bunăvoie, autobiografia mea, scos iniţial în 1986 la Editura Nord, din Aarhus, Danemarca („ediţia Caraion – Frunză”), acum la ediţia a II-a, Editura Amphion, Bacău, 2020! Este vorba de Dorin Tudoran (n. 1945, Timişoara), „poet al prezenţei, poet angajat [ce] nu ocoleşte nimic” (Virgil Ierunca), autorul unui „remarcabil volum de poezie politică, denunţând în principal una din demoniile lumii moderne: arta de a inventa duşmani, pentru simpla plăcere de a-i lichida” (Ştefan Aug. Doinaş). Vă vine să credeţi că într-o România tot mai închisă & înfometată/înfrigurată, se putea scrie un asemenea poem:
Atât numai
În fiecare os mi-aţi sădit
un mausoleu
în fiecare picătură de sânge
port, roşie –
o piaţă.
Dacă i-ar da prin minte
copilului meu
să sufle spre mine
ca într-o lumânare, atât numai –
n-ar auzi decât
prăbuşindu-se un vraf de ziare;
mausoleu peste mausoleu,
piaţă cu piaţă.
Structurată în trei părţi – Viitorul facultativ; Io, Saturnalia; şi Death by Invitation Only (însumând 16 poeme risipite în presă după plecarea din România) –, având un Cuvânt Înainte al autorului, Sticla. Apa. Malul. Oamenii, din 2020, precum şi textul Prefeţei din 1985, Mai mult ca perfectul singurătăţii, iar pe final Postfaţa lui Florin Daniel Dincă, Lungul drum al întoarcerii acasă, cartea trebuie citită şi ca un teribil document al „epocii de aur”, dar şi drept „Cartea de suflet al lui Dorin Tudoran – a cărei publicare în România postdecembristă ar fi avut înălţimea unei victorii (cam târzii, ce-i drept!) asupra sistemului ceauşist şi asupra trupeţilor săi” (Dincă).
Pe cât de unitară ca structură de rezistenţă, pe-atât de variată ca formulă, poezia lui Dorin Tudoran – texte scrise „în dulcele stil clasic”, ample parabole în vers liber, dar şi scurte poeme „fulgerate” de doar 3-7 versuri, adevărate „luminişuri” într-o „pădure de simboluri” întunecată, dacă nu de-a dreptul neagră, unde mişună tot felul de pericole, întreţinând atmosfera de teroare. Altfel spus, se simte fizic că poetul îşi exorcizează – acesta e cuvântul – fricile într-un regim de urgenţă, pe care tot el primul îl denunţă (a se vedea Aproape fabulă, dar şi Transparenţe, de citat cap-coadă: „Malul apei/ noi – un zid transparent.// Arătătorul întins/ frunţile noastre năduşite/ un glonţ/ – transparent şi el –/ şuierând:// „Tu!”// Atât.”). Cât despre poemele scrise deja în exil, fără să fi renunţat la spiritul de revoltă, se simte-n ele mai multă amărăciune „existenţială”, ca-n acest sublim text in memoriam Luca Piţu: „şi dacă pământul nu este/ altceva/ decât o lacrimă/ pe care dumnezeu/ şi-o va şterge într-o zi/ de pe obraz/ cu dosul palmei?”. Prietenii ştiu de ce!
14 decembrie ’20
