Un roman incorect politic – ceea ce-mi amintește de pledoaria lui Milan Kundera pentru „romanul ca loc de suspendare a judecății morale” –, așa își subintitulează basarabeanul, stabilit în Canada, Doru Ciocanu (n. 1968) scrierea Auzi cum cântă conestoga?, Cartier, 2024.
Lucrare compozită („din tort în tort”, ar fi zis bunicile noastre de la țară), împletind într-un tot întreg coerent romanul (incorect!) politic, romanul picaresc, romanul SF, romanul realist, nu în ultimul rând romanul autobiografic-poetic – cine dintre basarabenii plecați în lume n-ar fi visat să-și scrie propriul Din Calidor?! parizianca Lorina Bălteanu tocmai a făcut-o, prin Legată cu funia de pământ –, și mai cu seamă un text de plăcere, care se citește dintr-o răsuflare, fiindcă intriga te prinde – iat-o rezumată, în câteva replici: „– Dă-mi o idee de proiect pentru Moldova. Îți dau un milion de dolar. Mâine! Ce-ai să faci cu ei? Îi ajuți pe săraci? Hrănești niște guri? Ce-ai face? Zi-mi! – El are o idee mai veche, zise Rosa. Să construiască veceuri în școli. – Veceuri în școli? Minunat!... Stai un pic, da’ ce, școlile în Moldova nu au veceuri?? – Au, dar în școlile din sate sunt afară. – AFARĂ?! De ce afară? (...) Păi, fă-le veceuri omenești, dom’le! Dă-mi contul tău bancar” –, iar firescul spunerii te face complice, Auzi cum cântă conestoga? este înainte de toate o carte a neamului (nevoii!, de la Mihai Eminescu citire), bref: „Moldovă, carte tristă, fără desene, necitită, cu foile lipsă (...) Unde să te oploșim? Te-am oploși în România, dar ești proastă ca noaptea și nu vrei. Te-am oploși în Europa, dar rușii ți-au băgat în cap niște idei-muște, cu lăbuțe pline de rahat, ți-au injectat votcă în vene și te-au proclamat rusofilă. Timp de două sute de ani, te-au proclamat ortodoxă, te-au întunecat cu frica (nu cu dragostea) de Dumnezeu, te-au târât de păr mai întâi în beserica lor moscovită, apoi în partid, apoi iar în beserică, ți-au dat nume rusești, te-au dus în siberii, ți-au împușcat părinții și bunicii, te-au înjosit în ultimul hal și tu tot la ruși te tragi. Cât de tâmpită poți să fii, după toate batjocurile rusiei, tot încolo să te tragi?!” (Mă abțin cu greu să nu citez în continuare: „Moldovanule, cred că nu degeaba pretind rușii țara ta...”; și Vladimir Lorcenkov, stabilit la rândul lui în Canada, îi ia pe moldoveni în tărbacă, în romanul său Acolo unde curg râuri de lapte și miere – diferența stă în faptul că Doru Ciocanu își vorbește de rău conaționalii de-un sânge, cu dreptul celui care face parte din familie; suficient însă să-i ia la rost pe ruși, că tonul se schimbă într-unul pamfletar, uneori până la grotesc: „Păcat că rușilor de aici le-a rămas încă din imperiul rus, apoi din uniunea sovietică, ideea superiorității. Oriunde se află – în Moldova, în America sau în Europa –, rusul e nefericit că acolo îl înconjoară neruși”.)
Există o secvență care literalmente m-a topit – după inaugurarea stadionului din Bălăiești, sunt descărcate camioanele cu daruri, doar că puștii sunt timorați (crescuți, cu toții, în religia lui „cu frică de părinți”):
„Cei mici nici nu știau ce să vrea. (...) Moș Crăciun îi întreba ce să le dea, iar ei se uitau la părinții lor și tăceau. Îmbrăcați de sărbătoare, în rochițe cu horboțele și în cămășuici, erau frumușei și dureros de cuminți. M-am apropiat de ei și l-am întrebat pe primul din rând, o fetiță în ie și cu cosiți cu fundițe:
– Vrei o înghețată?
Ea s-a uitat în jur, cineva din spate i-a șoptit:
– Spune că da.
Copilul a zi:
– Da.
(...)
M-am uitat la mulțimea de copii. Stăteau modești și așteptau.
– Cine mai vrea înghețată?
Vreo doi-trei au ridicat timid mânuțele.
– Nu aud! Vreți înghețată? am strigat mai tare.
– Da! au șoptit câțiva.
– Iar n-aud. COPII, VREȚI ÎNGHEȚATĂ?
– DAAAA!”
(Nu știu dacă și copilul Doru Ciocanu – autorul & personajul – ar fi așteptat acel „Spune că da” al părintelui, cel mai degrabă că nu; copilul care am fost o luase rău pe coajă pentru că, o singură dată, a gustat din înghețata unui coleg de clasă, fără voia alor săi, și tata l-a prins asupra faptului. Altfel scrii un roman, y compris Bildungs-, când nu trebuie să-ți ceri voie de la ai tăi!... Or, scrierea lui Doru Ciocanu te bine dispune tocmai prin libertatea cu care naratorul spune ce-i vine la gură, și bune și rele, căci – nu-i așa? – „Suntem cu toții și una, și alta”.)
Cât despre felul în care veți citi, și unii și alții, romanul lui Doru Ciocanu, să se știe din start că – vorba mottoului – „Orice asemănare cu o persoană reală este rodul imaginației acelei persoane”.
22 iulie ‘24
