Marea Camera din cadrul Curții Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg examinează zilele aceastea în cadrul unui colegiu de cinci judecători, un caz special împotriva României. Cazul Ionescu și alții împotriva României a fost înaintat CEDO în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pe scurt, reclamanții au obținut în România hotărâri judecătorești definitive care confirmă că naționalizarea de către fostul regim comunist a proprietăților lor a fost ilegală și că ei nu au încetat niciodată să fie proprietarii legitimi ai acestor proprietăți. Cu toate acestea, reclamanții nu au putut să își recupereze proprietățile, statul vânzându-le deja altora. Caz clasic, in România post-comunistă: și fără case, și fără despăgubiri.
Însă ce este special aici este faptul că s-au îndreptat împotriva statului român nu doar cetățeni români ci și germani și francezi. Având în vedere obiectul similar al cererilor, Curtea le-a examinat pe toate într-o singură hotărâre.
„Cazul Ionescu și alții împotriva României se referă nu doar la cetățeni români, ci și la cetățeni germani și francezi. Situația prin care trec aceștia este asemănătoare: li s-au confiscat proprietăți, iar statul nici nu le-a returnat proprietățile, nici nu le-a dat compensații”, explică Patrik Titiun, șeful de cabinet al președintelui CEDO„.
Una dintre situațiile comune care se regăsește in fiecare plângere din acest pachet este următoarea: guvernul a pus la dispoziție proprietăți drept compensare, le-a solicitat petenților să aleagă, însă totul a rămas la nivel teoretic, reclamanții nereușind să intre niciodată în posesia proprietăților respective.
„Reclamanții s-au plâns așadar la CEDO că mecanismul de compensare instituit de legislația internă nu a fost eficace”, mai explică Titiun.
După cum a constatat de mai multe ori CEDO, o hotărâre prin care Curtea constată o încălcare impune statului pârât o obligație legală. Nu poate fi ignorată. Curtea consideră că restituirea proprietăților în litigiu ar pune reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care ar fi existat dacă nu ar fi fost încălcat Articolul 1 din Protocolul nr. 1., adică dreptul la proprietate.
În absența unei astfel de restituiri de către statul pârât, Curtea consideră că statul trebuie să plătească reclamanților, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăților lor.
CEDO nu a susținut însă solicitarea petenților de a primi de la stat o despăgubire pentru profitul pierdut sau pierderile înregistrate ca urmare a imposibilității folosirii proprietăților. Acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, dat fiind faptul că profitul obținut din deținerea proprietății depinde de mai mulți factori, spune CEDO.
Ca atare, CEDO reanalizează zilele acestea încă o dată dacă rămâne sau nu definitivă decizia sa din februarie, atunci când a cerut României să le restituie reclamanților proprietățile, iar în absența unei astfel de restituiri, să plătească reclamanților sume compensatorii potrivit valorii de piață a imobilelor plus orice taxă care poate fi imputată, cu titlu de prejudiciu material. O adevărată lovitură pentru România, care ar fi nevoită să scoată iar din buget sute de mii de euro drept compensații. Analiștii sunt de părere că CEDO va menține această decizie.
