Linkuri accesibilitate

Ecaterina Atanasov: „Certificatul muncii mele a fost și rămâne Limba Română”


Ecaterina Atanasov

Rubrica „Jurnal săptămânal” la Europa Liberă.

Ecaterina Atanasov: Născută la 28 iunie 1943 în localitatea Sângereiul-Vechi, județul Bălți, azi orașul Sângerei. Fiica lui Gheorghe și Vasilița Timoftică. Am urmat toate treptele școlii din Sângereiul-Vechi. Școala medie am absolvit-o în 1960. Între anii 1961-1966 am studiat la Universitatea de Stat din Chișinău, facultatea Istorie și Filologie. Din 1966 am revenit la baștină ca dascăl de limbă și literatură, pe care o profesez până în prezent. Căsătorită cu Dumitru Atanasov (27.10.1941 – 20.02.2013), profesor de educație fizică, metodist școlar. Am două fiice – Angela și Mariana.

Luni

Dimineața e rece. Soarele apare. Dispare, apoi iar e de găsit. STĂM ACASĂ cu radio Moldova. Calendarul dă semnificația zilei – Paștele Blajinilor.

Pandemia, starea de urgență schimbă, încearcă să schimbe tradiția zilei. Aprind candela în memoria celor scumpi... Citesc Psalmii, 90, 12: ”Învață-ne să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înțeleaptă”.

Prin nepoata Ina Pleșca dis-de-dimineață am reușit să transmit la biserica ”Sfântul Gheorghe” pomelnicul și jertfa pregătită în numele celor dragi trecuți și ceva milostenie pentru azilul de bătrâni, la care va ajunge preotul Ioan Ursachi. Sănătate măriei sale că se îngrijește pentru binele sufletului nostru. Am mai împărțit pomene cu vecinii, le-am lăsat în sacoșe atârnate la portiță. Pandemia ne-a oprit pașii în această zi spre cimitir. Drama o trăim toți. Istoria pare a fi neîndurătoare cu cei din morminte care ne așteaptă.

Azi fiecare e cu tristețea lui. Pare că trec prin fața unui aparat radiologic, care ia amprenta vieții celor mai dragi mie suflete. În memorie evoc pașii întru aducerea aminte de toți acei plecați, care rămân vii în mintea-mi.

Gândurile mi se duc la Mama, mama Vasilița Grăjdieru-Timoftică. Reper mare pentru mine, Mama... Ce frumoasă era! După moartea ei se zbat zilele mele în mine alături de mama. A fost puternică, inteligentă, autoritară, binevoitoare. A rămas văduvă la 34 de ani cu copiii: Toader, Valentina, Maria, Nadea, Vasile și eu, mezina Ecaterina.

Cu fratele ei mai mare, Petrache Grăjdieru, ne-a dus cu carul în câmp, departe de sat, într-o noapte de vară, de ne-a salvat de oroarea deportării... Moș Petrache aflase că nimerisem pe lista celor ridicați... Noi odihneam nopțile sub cerul liber în car, iar ei, mama și moș Petrache, la pământ, sub car. Ambii au făcut pneumonie, suferind pe viață de boli respiratorii.

Mama a făcut din noi oameni, ne-a dat la școli. Ne spunea: Învățați, că unul de la noi, Anton Crihan, a învățat la Bălți și la Odesa, și în Sorbona și s-a făcut mare învățat...

Toader a frecventat liceul ”Ion Creangă” din Bălți, Maria a urmat Tehnicul Agricol din Cucuruzeni, Vasile a frecventat Școala de automobiliști din Bălți, iar mie mi-a întreținut studiile timp de cinci ani la Universitatea de Stat din Chișinău.

Sumedenie de întrebări îmi pun – de unde lua mama atâtea puteri, de unde împrumuta mama pentru noi, copii ei și nepoții, atâta dragoste?!

Gândul revine la Tata. Nu-l țin minte, de mânuță nu m-a dus, nu m-a strigat, făclie nu i-am pus pe cruce pe mormânt, că nu se știe unde, când, în ce lupte a căzut după ce a fost urcat în tren din lagărul de concentrare (a.1944, Bălți) și dus pe linia frontului... Se spune, că în Voronej i s-ar fi pierdut urmele.... Statul sovietic n-a răspuns la așteptările mamei cu explicații despre pierderea bărbatului, dar barem cu o pensie... n-a știut mama de pensie pentru creșterea celor șase copii...

Anii s-au veștejit, dar amintirile îmi sunt proaspete. Odată, mică fiind până la școală, de Paștele Blajinilor mama mă anunță că vom merge împreună la țintirim. Cât dânsa punea în coș pasca, plăcinte, ouă roșii și un știof cu vin, eu îmi făceam gătelile: m-am îmbrăcat, am tras șosețelele albe și încălțat caloși de cauciuc în formă de pantofiori. Cu peria de ghete am dat caloșii, murdărind șosetele cu crema neagră. Am procedat exact cum frații și surorile mele își îngrijeau pantofii de piele. Alte șosete nu aveam. În timp ce mama se necăjea cu mine, dă busna în casă un milițian și o ia pe mama la rost. Cum că, de ce portretul lui Iosif Visarionovici Stalin nu e plasat la locul de vază așa cum e icoana? Motivația mamei eu nu-mi amintesc, dar portretul mare al lui Stalin în uniformă verde, cu ordine la piept, a stat timp îndelungat de-asupra ușii în odaia, care, a servit drept lazaret atât pentru nemți, cât și pentru ruși când aveau drum de război prin localitatea noastră. Era cea mai arătoasă casă...

Și iar revin la mama... Mereu mă fascinează prin experiența lăsată nouă, urmașilor. Toate universitățile lumii le-a terminat. Ne-a dat o creștere frumoasă. Se considera fericită, avându-ne. Doamne, câtă neliniște fiecare în parte i-am adus!

Alături de mama, cu gând ales, aprind o lumânare fratelui ei cel mare, Petrache, care s-a întors de pe front fără piciorul drept. Avea copiii lui, dar pe noi ne-a acoperit cu dragoste părintească. Venea de ne da o mână de ajutor în gospodărie și ne aducea știri după vizitele ce le făcea fiului său mare Ștefan în închisoarea din Nicolaev, Ucraina.

Întâmplarea cu verișorul Ștefan a avut loc înt-o zi ploioasă, după lecții. Un coleg de clasă, îi scoate pălăria lui Ștefan de pe cap, urcă pe postamentul monumentului lui Lenin, plasat în curtea școlii și îi pune conducătorului proletariatului pălăria. Posesorului pălăriei i-au dat 7 ani de pușcărie de corecție!

La temelia casei mele, când întemeiasem și eu familie, unchiul Petrache a pus, după tradiție, ca să avem prosperitate, 10 ruble. Veșnică să îi fie amintirea omului cu sufler larg...

Ziua aceasta e ca o capsulă plină cu evenimente despre oamenii care se tot amestecă în cerul eternității. Lăsate în pagină, vor rămâne de infinit.

Calendarul mai anunță, că astăzi e Sărbătoare de Stat a Republicii Moldova, a Tricolorului, care reprezintă trecutul, prezentul și viitorul nostru.

S-a arborat tricolorul la instituții de stat, pe străzile centrale. Nu avem educat în noi cultul patriotismului față de țară ca să ne arborăm fiecare tricolorul la locuințele noastre.

Intuiesc că la mormântul Doinei și Ion Aldea-Teodorovici azi s-a intonat cântecul: ”Trei culori și o singură ființă românească”. Și nu știu dacă la mormântul lui Gheorghe Muruziuc (19.11.1930 – 20.09.1998) i s-a intonat ”Balada” lui Ciprian Porumbescu în semn de mare pietate și recunoștință pentru devotamentul său. Când soția dânsului plecase în vizită la părinți, Gheorghe noaptea coase tricolorul și la ora 4 în dimineața zilei de 28 iunie 1966 îl arborează pe hogeacul fabricii de zahăr din Alecsandreni, la o înălțime de 45 de metri. Tricolorul a fâlfâit triumfător de-asupra ținuturilor sângereiene, de-asupra întregii Basarabii mai multe ore...

Acești eroi colorează interiorul amintirilor zilei de azi și de mâine.

Vine ora de limbă română. Intru în grupul viber al clasei a XII-a. Încep săptămâna didactică cu momentul poetic. Respect tradiția zilei. Aduc virtual în fața elevilor poemul lui Vasile Romanciuc ”Pâinea noastră cea de toate zilele”. Am audiat toți și romanța ”Pentru tine” pe versuri de Vasile Romanciuc interpretat de Vasile Ciobanu. Elevii au motivat valoarea stilistică a semnelor de punctuație din text. La tema pentru acasă le recomand textul ”Să învăț al spicului destin -/ La chipul țării să mă-nchin.../ Căci nu cunosc nimic mai sfânt / decât iubire pe pământ.”

La lecția de literatură universală ne-am întreținut cu textul poemului ”Cântec despre mine” de W. Whitman. Elevii au depistat și comentat motivele poetice: sentimentul solidarității și unității spirituale între oameni, armonia cu natura, libertatea și democrația. Au dedus prețioasa povățuire: viața trebuie iubită cu o pasiune de nimic stăvilită.

Tema pentru acasă: de redactat un eseu nestructurat: Eu – sunt, văd, visez, văd, cânt, realizez...

Mă duc lângă sfetnicul meu zilnic, radioul. La postul național ministrul sănătății Veronica Dumbrăveanu raportează, că la moment sunt confirmate 3408 cazuri de infectare cu coronavirus. 222 sunt în stare gravă, 98 de persoane decedate, 18 persoane sunt la respirație asistată. Ascult cu știrea despre unele măsuri de slăbire a carantinei: de azi, 27 aprilie, anumite domenii de activitate pot relua procesul de muncă, iar cetățenii vor primi „mai multă libertate”. Se deschid parcurile, iată și Grădina Botanică Națională ”Alexandru Cibotaru” are acces de vizitare în grup a câte 3 persoane la distanță de minim 1 metru.

Vine clipa de întâlnire, la telefon, cu nepotul mezin Teodor, elev în clasa a III-a. Noi doi avem o înțelegere, pe lângă faptul că ne împărtășim cine și ce preocupări zilnice are, încheiem convorbirea prin ora de lectură, cum zicem noi, la receptor. Teo îmi citește cartea, eu ascult. Ultima perioadă Teo e ahtiat de colecția ”Jurnalul uni puști” de Greg Henley. Comentăm capitolul lecturat, discutăm aparențele eroului central. Dau aprecieri artistismului citirii creației.

Apoi urmează tradiționala testare telefonică a fiicelor Angela și Mariana, ambele locuiesc la Chișinău. Sunt luată la întrebările de ritual: sănătatea, dispoziția, alimentația. Mă sună și de câteva ori pe zi de cât toți STĂM ACASĂ fiecare pe la casele noastre.

Ziua e pe sfârșite. Soarele la asfințit e de un galben pal. Seara, lângă candela aprinsă, din nou sunt cuprinsă de emoția Paștelui Blajinilor. Veșnica lor amintire, celor care trăiesc în Ceruri și ale noastre inimi... Rugăciunea șoptită fierbinte mi-e mângâierea.

Marți

Speranța renaște. Plimbându-mă prin fața casei, aroma de liliac alb și violet mi-a împlut sufletul. Narcisele dalbe parfumează clopoțeii stânjenii. E cumplită secetă. Iarna ne-a ocolit zăpadă și acum, în miez de primăvară, nici ploaia nu găsește drumul spre pământul nostru vlăguit. Dar florile acestea mă impresionează prin rezistența lor. Le iau drept model de vivacitate.

Ce bine mi-a prins plimbarea prin grădină! Am mângâiat-o pe Bucurica, cățelușa cu care ne împăcăm în două acasă. Bucurica vibrează de emoții de fiecare dată, tăvălindu-se agitată, când apropii telefonul spre ea, la auzul vocii din receptor al nepoțelului Teodor, care o cheamă. Se învârte nedumerită, îl caută cu privirea. Atunci când vine la Sângerei, Teodor aduce întotdeauna pentru Bucurica daruri, oasele adunate cu grijă după fiecare masă și ținute la congelator. Are multe daruri pregătite de când suntem în stare excepțională, dar nu poate să vină, așa că momentul de a se fi auzit la telefon e de mare importanță între ei doi, Teo și Bucurica.

Revin în casă să ascult știrile. Vestea bună, auzită la Radio Moldova, despre Sângereiul meu, m-a îmbărbătat. Reporterul Alexandru Ciobanu informează despre donațiile, gesturile de caritate din partea sângereienilor aduse Centrului de Sănătate Publică Sângerei. Eleonora Tartacovschi, directoarea Centrului, exprimă sincere mulțumiri concetățenilor: persoanelor fizice, agenților economici locali și de peste hotare, instituțiilor publice pentru ajutorul acordat în obținerea unui lot de echipamente de protecție. Mă bucur în sinea mea că și aportul meu – donarea unei zile de muncă – a ajuns în beneficiul de contribuție în combaterea coronavirusului.

Azi e marcată Ziua Siguranței și Sănătății la locul de muncă. Aflu că la Spitalul de Urgență, sectorul Râșcani din Chișinău, e atestat focar de infecție – s-au depistat cu Covid 24 de medici. Trist. Nu e primul accident la locul de muncă în rândurile medicilor pe vreme de carantină. Cine poartă răspundere pentru că nu sunt protejați oamenii în halate albe din linia întâi?!

Din informațiile Veronicăi Dumbrăveanu, ministrul Sănătății, aflu despre atmosfera din Centrul de triere deschis la MolExpo, despre experiența de la centrul Covid, despre loturile de ajutoare cu echipament - au ajuns cele 80 de mii de chituri din China, alte loturi de ajutoare... Agenția Națională Publică dispune acum de 90 de mii de teste. Urmează procesul de distribuire a măștilor și respiratoarelor în teritoriu. Sistemul de ocrotire a celor implicați pe linia întâi este susținut de Guvernul Suediei, Ungariei, României... Avem protecție de asigurare mondială. Cazurile de infecție cu Covid-19 ai ajuns la cifra de 3491. În stare gravă sunt 222 de persoane, la respirație asistată – 24 de persoane, în stare extrem de gravă sunt 14 bolnavi. Numărul de decese atinge 103 persoane. Îndemnul rămâne: ”STAȚI ACASA!”.

Sufăr adânc în sine. Cu asemenea știri mă alimentez. Fără informații aș fi în izolare totală.

Sunt însetată de dialoguri. Acum apreciez mai mult posibilitatea de comunicare prin telefon. El mă întreține în timp, nu lasă singurătatea să mă atotcuprindă.

În după-amiaza zilei sunetul lui Ghenadie Șveț mi-a deschis un anume program. Îmi întinde o mână de ajutor în lucrările agricole a celor 10 ari de vie pe care le am, aflate la 9-10 km de Sângerei aproape de satul Petrovca, unde Ghenadie locuiește și activează ca lider.

Anul agricol abia începe. Nu-mi imaginez ce roadă voi obține în toamnă, dar, faptul în sine, umărul fratelui Ghenadie, întins spre îndeplinirea dorinței mele, m-a topit. Ne-am cunoscut pentru prima dată în Ierusalim, Leagănul Creștinătății, în decembrie 2013, aflându-ne în pelerinaj în Țara Sfântă.

Mulțumesc Bunului Dumnezeu, am avut parte de mult bine în viața mea.

Las în jurnal gândul de mare recunoștință foștilor elevi, cărora datorez împlinirea visului de a urma pe pașii lui Iisus Hristos... În vizitele ce mi le făceau discipolii – promoția 1987 – unul din ei m-a ispitit dacă am pașaport, apoi a devenit curios să și îl vadă, altul a apărut inopinat în timpul lecțiilor, la Liceul Teoretic ”Mihai Eminescu”, cu un buchet de flori, dar în neștirea mea, în acest timp, lua certificat de la locul meu de muncă, ca în așa mod, să adune la pachet toate actele necesare și, la început de decembrie, era sâmbăta, să îmi aducă trei cărți (toate despre locurile sfinte creștine) și un plic cu 100 dolari (bancnote mici), explicându-mi cum să îi folosesc. Mă pune în fața faptului – miercuri, la ora 4 dimineața, să fiu la aeroport pentru plecare în Israel în pelerinaj. În două rânduri m-a rugat să accept bunătatea lor la potențialul maxim, să păstrez taina numelui celor care mi-au oferit experiența unică de merge în pelerinaj la locurile sfinte din Ierusalim, pentru că, cum a zis cu blândețe, binele se răsplătește cu bine.

În apa Iordanului ne-am ”botezat” cu întreg grupul de la Sângerei. De atunci ne numim soră și frate, așa cum îl numesc și mă numește buna mea cunoștință Ghenadie Șveț.

Unii mă întreabă - la ce-mi mai trebuie lotul acesta de vie, atât de departe de casă? Motivația e înțeleasă numai de mine. Mi-a revenit jumătate de cotă de pământ prin moștenire de la sora mea cea mare Valentina, care a făcut cea mai frumoasă școală a vieții. Ea m-a legănat, m-a înțărcat, alături de ea am dormit în copilărie. Mama, care ne-a crescut de una singură, era preocupată în căutarea pâinii: la moară, oloiniță, la vânzări, cumpărături, mergând pe jos mai multe de 20 km până la târgul din Bălți...

Valentina ne-a ridicat pe toți. La vârsta de 11 ani da și scotea tavele cu pâine din cuptor. Ne-a iubit. Ne-a mustrat. Ne-a așteptat. Ne-a întâlnit și ospătat pe noi și pe nepoții noștri... N-a avut copii. Vremurile grele i-au luat seva...

Mi-au rămas amintirile vii despre ea și de aceea aceste pământuri, obținute de la surioara, le consider avere de preț.

Ziua profesională de muncă o totalizăm printr-o conferință de presă defășurată în viber cu colectivul pedagogic. Raportăm fiecare succesele obținute cu elevii la orele de curs. Colegii: directorul Nicolae Melinte, profesorii Elena Doagă, Zinaida Orfin, Parascovia Cireș, Maria Druga, Eugenia Roșca, Olga Bajereanu, Veronica Guzun își exprimă care le sunt satisfacțiile și preocupările în procesul de predare la distanță.

Ziua mi-e încărcată cu pași de idei.

Aflu cu tristețe că s-a stins din viață la Chișinău băștinașul nostru Ioan Onceanu și că mâine, 29 aprilie, trupul său neînsuflețit va fi adus la biserica ”Sfântul Gheorghe” din Sângerei și înmormântat în cimitirul local...

Înștiințez pe domnul Arcadie Covaliov, primarul orașului Sângerei, despre trecerea lui Ioan Onceanu, doctor în științe medicale, conferențiar universitar la Catedra de medicină socială și management sanitar ”Nicolae Testemițanu”, cercetător științific superior, metodist coordonator la Muzeul Universității.

E om pentru oameni primarul nostru, cum l-a botezat binecunoscutul om de cultură Valeriu Matei, primește cu întristare vestea și decide să fie neapărat alături de familia îndurerată la înmormântare și în numele tuturor consătenilor să rostească un mesaj de adio și transmită profundele condoleanțe rudelor.

O sun apoi pe doamna Maria Țurcanu, redactorul-șef al zarului raional ”Ecoul Nostru” pentru a o ruga să însereze în paginile ediției necrologul cu condoleanțe despre trecerea în neființă a pământeanului nostru Ioan Onceanu. Dar nu înainte de a o întreba de sănătate. Acum 14 zile Maria și-a înmormântat soțul. Mi-a mărturisit că abia astăzi medicii i-au permis să revină la muncă. O înmormântare e greu de isprăvit în carantină, suspină ea, cea care trăiește momentul.

Atât pot face.... Apa trece, iar amintirea despre stâlpii neamului sângereian rămâne încrustată în cronica vremii. Dumnezeu să-l odihnească întru neuitare!

Se scurge timpul. Sună Teodor și se cere la lectură. Întreținerea la telefon cu nepoțelul mi-a făcut bine, oboseala s-a mai evaporat. A urmat ritualicul apel de seară de la ambele fiice. Le-am asigurat că sunt bine, sunt atentă, am mare grijă.

Miercuri

Scrisul e modul de a încetini gândirea. De dimineață mă pândește o migrenă, de aceea nu sunt în apele mele. Soarele radios împrăștie lumina de sus și străpunge spre lumina speranței noastre.

Ies în grădină, trec cu mintea vecinii. E bine. Nu avem nicio familie lovită de damblaua răului. Își face bine treaba gratituditea, afecțiunea și sentimentul nobil care ne menține grămăjoară pe noi, măhălenii.

Mă prinde un sentiment de dragoste, de omenie de-avalma cu cel de milă pentru sufletele necăjite, care stau mai la distanță și nu îi pot ajuta în timpul cât suntem toți încleștați de pandemie.

Mă concentrez la temele mele pedagogice, adunându-mi cărțile, pregătindu-mi proiectul lecției ca să intru în ora on-line cu clasa a XII-a. La cursul de astăzi m-am întreținut cu maximă înțelegere cu elevii. Ne-am alimentat optimismul cu verbul lui Ion Druță. Le-am adus spre comentare afirmația scriitorului: ”Verbul este nestemata noastă avere. În zilele mari și-n în zilele de cumpănă el, verbul, ne va ajuta să rămânem în picioare, să ne păstrăm Fața și Duhul. Credința și Neamul...”

În timpul video-conferinței elevii au determinat problematica operei ”Horodiște”, au căutat cuvinte–cheie în creația lui Ion Druță, au discutat semnificația cuvântului CASĂ. Un elev s-a documentat în DEX, că în latină cuvântul casă înseamnă ”locuință modestă”, în asemenea case au trăit și străbunii noștri, înfrumusețându-le cu covoare naționale, prosoape la icoane, fețe de masă croșetate, toate acestea fiind o dovadă a conservării și perpetuării specificului național, au conchis elevii. În asemenea case nu lipsea costumul popular, păstrat din vremurile dacilor. Însemnele de pe costumul popular au un rost tradițional. Cu regret, ne-am distanțat de această vestimentație, cum ne-am distanțat de amenajarea locuinței în stil popular. Le-am dat sarcina să definească simbolul CASEI PĂRINTEȘTI. Am primit inspirate răspunsuri: casa părintească e catedrala păstrătoare a valorilor spirituale; e lăcaș al familiei și neamului; e destin individual cu ferestre deschise spre lume; casa părintească cuprinde drame și fericiri, vârste și datini; taina casei ne apără și ne alină rănile.

Tema de acasă. Le propun elevilor să redacteze Schița de portret a părinților, evidențiind prezența acestora ca individualități umane, puternice și înțelepciunea de a crea un cuplu armonios.

Nu face să înșir aici discuțiile auzite la radioul național. Din spusele academicianului Stanislav Groppa, conchid că subiectul de înțeles comun rămâne căutarea vaccinului împotriva virusului Covid -19.

Stăm toți sub sabia lui Damocles, sabia lui Covid-19. Nimeni nu poate ști cât va atârna de-asupra noastră și asupra cui va cădea ursita să-l doboare. Dar poate că nu atât vrea să ne trimită pe alte tărâmuri acest virus, cât să ne reeduce, să ne facă mai înțelegători, mai smeriți, mai milostivi, solidari. Coronavisrus -19 a trecut și trece peste vămi, peste granițe și ne lasă cu gândul rupt.

Azi e adus și înmormântat la Sângerei băștinașul Ioan Onceanu, iar vrăjmașul Covid nu îmi permite să îl petrec în ultimul lui drum... Aprind o lumânare. Dumnezeu să-l ierte și îi odihnească în pace sufletul lui la Domnul...

În ziua aceasta mergeam la cimitir cu o floare și lumânare la mormântul învățătorului meu drag Vasile Cucu. L-am idolatrizat pe dascălul nostru pentru că ne-a iubit, pe mulți ne-a cules de oriunde, ne-a pus sămânță de preț în brazda vieții, însă la momente oportune nu am avut curajul să-l apărăm. Și astăzi port sentimentul de regret... Când pierdem un suflet drag conștientizăm câte puteam să fi făcut pentru el și nu am făcut-o, am lăsat pentru mâine, care nu a mai venit pentru el... Era de o noblețe aparte profesorul de biologie Vasile Cucu. Ne-a părăsit la 29 aprilie 1998. În ziua înmormântării drumul i-a fost presărat cu flori. Poetul băștinaș Ion Hadârcă a îngenunchiat la mormânt și i-a spus că l-a iubit ca pe un demn confrate de idei. Eu i-am mulțumit pentru că mi-a deschis ușile destinului și mereu în această zi îi aduc recunoștința pentru lumina care a revărsat-o și care va doini în inima mea și a consătenilor.

E durut pe timp de carantină să înmormântezi un suflet, păstrând distanța socială... să alegi nu mai mult de 8 persoane, care să aibă drept să meargă după sicriu...

Cuscra răposatului Ioan Onceanu, vecina mea Nina Hadârcă, mi-a adus la poartă și pus în gard pomană în numele Domnului, de sufletul nou-adormitului...

O sun să-i confirm că am găsit ofranda, să-i mulțumesc, s-o întreb de sănătate. Vecina mea Nina, o femeie puternică, inteligentă, demnă de toată admirația, e mama actorului, directorului general al Teatrului Național ”Mihai Eminescu” Petru Hadârcă. În rânduri am profitat de bunătatea sufletului ei. S-a interesat cum sunt, m-a întrebat de sănătatea fiicelor mele Angela și Mariana și a nepoților mei Marian, Dan și Teodor. Când îi vorbeam despre diversele mele succese, parcă îi vedeam o ușoară bucurie așternută pe fața ei. O tratez în același fel. Îmi vorbește la nesfârșit despre fiul ei Petrică și fiicele Angela și Ala și despre nepoții Vasilică, Cristinel, Ionuț și Gicu. Îmi spune că a încheiat să coase cu biser încă o icoană. E plăcerea ei din ultimii ani îndeletnicirea de a coase și lăsa în casa oamenilor dragi icoane cusute de mânuțele ei.

Nu odihnește prea mult telefonul. Iar mă clopoțește. E fiica Angela. Este acum în febra pregătirilor organizatorice a unui proiect muzical. Cu bucurie îmi transmite, că la Festivalul Internațional Do-Re-Mi Fest s-au înregistrat 240 de participanți cu vârstă cuprinsă între 5-25 de ani: din China, Polonia, Ucraina, România, firește, Moldova... Concursanții și-au expediat lucrările pe youtube: 36 de acordeoniști, 66 de vioriști, 140 de pianiști.... Chișinăul este gazda acestui festival, iar în acest an ediția a III-a se desfășoară și ea la distanță, urmărind același scop: reproducerea bogățiilor spirituale muzicale, descoperirea noilor talente în arta muzicală.

Iarăși sunt căutată la telefon, acum e Mariana, care se interesează cum mi-a fost ziua, ce îmi spune aparatul de măsurat tensiunea și mi-l dă la receptor, drept pastilă dulce, să vorbesc cu nepotul Teodor.

Adevăr rostesc, viața mea superioară în totalmente e absorbită de fiicele mele. Discut zilnic cu ele la telefon. Aleg știrile care să le dau. Calmul meu uneori este numai de suprafață. Conversațiile serioase le evităm. Știu, copilele mele îmi simt singurătatea, dar nu există acum altă alternativă. Caut în mine entuziasmul de altă dată. Le iubesc enorm, ele sunt la fel ca mine. Îmi cumpără bilet către viitor.

Ies din verandă la aer. Privirea mi-e atrasă cu uimire spre cer. O coardă de curcubeu s-a ivit, ca o aură, peste Sângerei. Ca o speranță de izbăvire, pe care m-am grăbit s-o împărtășesc, sunând-o grabnic la telefon iarăși pe vecina Nina. Fiecare admiram din pragul casei priveliștea. Semn bun! Ce bine ar fi fost să ne întâlnim, noi, măhălenii, să ne împărtășim în comun bucuria unui curcubeu, să stăm la sfat, cum o făceam la zile de naștere, sărbătorirea onomasticii sau la hramul străzii noastre – 31 August 1989. Știm a duce frumos petrecerile, cântăm, dar nu ne poticnim la pahar. Nu discutăm în aceste momente despre politicieni, reformatori și catastrofe... Atunci când intensitatea plăcerii ne scade, ne împrăștiem frumos pe la casele noastre, luminați și împliniți sufletește.

Joi

Stau în fața altei zile de calendar. Ultima din luna care ne-a ținut izolați în casă. Situația n-a permis în acest an să-mi adun acasă neamul de Sfintele Sărbători de Paște, cum e tradiția de ani buni...

Mottoul: ”STAȚI ACASĂ!” devine pe zi ce trece unul tot mai supărător pentru mine, cu fiece zi simt că îmi trebuie mai multe forțe ca să mă încarc cu marea răbdare.

Știrile nu ne dau undă verde. La spitalul din Bălți e depistat nou focar de infecție, la Sângerei sporește numărul persoanelor infectate. Trăiesc un mare război psihologic în tot acest răstimp de aproape două luni de totală izolare în casă.

Lupt. Să ajung la victorie. Victoria, cum se știe, e plătită cu jertfe.

Ca azi, în 30 aprilie 1945, s-a răspândit fulgerător știrea despre căderea regimului fascist și a fost arborat drapelul sovietic pe Reichstag. Nici până azi nu se cunoaște numărul real de jertfe omenești ca urmare a Războiului al II-lea Mondial.

Mă întreb retoric, oare vom ști toate jertfele Coronavirusului?! Când vom spune Victorie, că l-am învins pe inamicul invizibil, care a cuprins întreaga omenire?!

Îmi măsor tensiunea. Îmi beau pastilele.

Ceaiul din ceașca cu însemne naționale, dăruită de mezina Mariana, m-a calmat. Îmi cer scuze mie însămi pentru clipa de slăbiciune.

Programul de lucru îl am, dar simt că devin din ce în ce mai lentă, mai intolerantă, fără de zbor și grabă. M-am silit dintotdeauna să fiu la superlativ sau să găsesc superlative. Cedez???

Un ușor sentiment de triumf m-a ridicat din scaun la auzul ministrului educației Igor Șarov, care aduce, cât ascult știrile la radio, cuvintele de laudațio în adresa pedagogilor pentru efortul depus pe timp de pandemie, mulțumește și elevilor, părinților pentru devotament și control în desfășurarea procesului de instruire la distanță.

Am răspuns și eu provocărilor impuse de situația excepțională, învățând din mers metode de predare on-line, să descarc programe și aplicații necesare pentru instruirea la distanță, cum e ZOOM, să organizez ședințe video cu elevii mei, să primesc și verific lucrările în regim electronic...

Oricum, n-are sufletul meu împăcare. De când susțin cursurile la distanță, simt că s-a frânt conexiunea mea directă spre inima lor, a elevilor. Gadgeturile nu pot înlocui comunicarea directă. Sala de clasă e întâlnirea în comun a noastră. Le vezi ochii, le întrezărești pâlpâitul sufletului. Numai prin această unitate, atitudine conștiincioasă, serioasă poți duce lecțiile de limbă și literatură română.

Unii elevi nu au acces la internet, alții se rătăcesc în amalgamul de informații virtuale, supradozând să stea în fața calculatoarelor... E mult mai incitantă apăsarea tastelor pentru unii, iar cartea rămâne prăfuită. Clasele superioare a generației de astăzi mai puțin se rețin în bibliotecă, acum situația de pandemie devine o scuză plauzibilă pentru ei de ce nu au citit opera. Fiica Mariana îmi găsește și expediază în viber lucrările lui Druță ca să le reexpediez elevilor și astfel să îi mobilizez să citească on-line, pregătindu-se de BAC.

Și în învățătura de la distanță unii părinții au pierdut controlul. Exprimă nemulțumiri - că pedagogii abuzează cu teme de acasă, reținându-i pe elevi în fața monitoarelor, că copiii se plâng de dureri de spate, pierdere a vederii...

Situația critică creată i-au prins fără experiență pe bieții dascăli în instruirea altfel decât în sală de clasă. Îmi zic, concluzionând, că în viață nu trăiești numai cu ce moștenești, dar și din ceea ce se adaogă zi de zi. Iată peste noapte am schimbat cursul predării, fără a avea modele și metodici directoriale.

Oricum, în imaginea actuală, osteneala pedagogului rămâne sămânță bună și această roadă ascunsă a lui își va găsi în timp rostul.

Mă mângâi cu gândul, căutând jumătatea plină a paharului - ce bine de aceste tehnologii! Sunt sate unde nu ajunge internetul și dascălul e nevoit să meargă din poartă în poartă ca să pună în cutia poștală sarcini de lucru pentru elev, sunt familii numeroase, care trebuie să împartă un singur calculator cu ceilalți frați și surori... Am în clasă și eu o elevă care zilnic merge la colega sa din același sat pentru a afla temele, din motiv că telefonul ei nu are conexiune la internet.

După-amiaza zilei nu mi-a dat liniște. În ediția specială de la ora 17, Veronica Dumbrăveanu, ministrul Sănătății informează, că la spitalul din Sângerei e focar de infecție cu profil de Covid-19 în secțiile terapie, maternitate și chirurgie – în număr de 12 persoane depistate în ultimele 24 de ore.

Mi-a picat rău știrea.

Dacă nu am fi în situație excepțională, cu siguranță, am fi urmărit în această zi la TV Publică Moldova un concert de gală cu prilejul celor 62 de ani de la fondare.

În ziua de joi tradițional primeam ziarul ” Literatura și Arta”, pe care o abonez de o viață. Acest săptămânal ține în cap de masă valorile neamului. Paginile lui ne oxigenează informațiile, ne încălzește la flacăra speranței. ”Literatura și Arta” stă în strunga timpului, ca un îndreptar de pași din care învățăm să fim prudenți, să discernem, să nu gafăm. Pentru mine ”Literatura și Arta” este un adevărat manual de istorie, de limbă și literatură română.

Recunoștință colectivului redacțional curajos, pe care îl admir pentru verticalitate în timp. Am o relație mai mult decât a cititorului fidel. Am scris la ziar diverse articole la anumite aniversări, evenimente culturale, la care mi-am adus aportul.

Mi-e umbrită joia fără ”Literatura și Arta”, care nu apare cât suntem în carantină... Alinare îmi aduce ”Biserica albă” de Ion Druță, pe care iarăși o recitesc și în care găsesc de fiecare dată sensuri noi.

Spre seară pământul primește binecuvântarea cerului. PLOUĂ! Mulțumim ție, Doamne! O ploaie repede, caldă s-a lăsat peste glia noastră însetată de mai multe luni. Am stat multă vreme în prag s-o admir, să inspir aerul purificator al ploii.

Vineri

Aerul proaspăt după ploaia mult-așteptată m-a revigorat. Grădinița de flori, clătită cu roua dimineții, e în verde crud. Contemplu priveliștea... binecuvântată e ploaia aceasta pentru culturile agricole!

Azi e sărbătorită Ziua Internațională a Muncii. Nu-mi amintesc de copilă să fi mers la paradă. Din anii de studenție mi se dezmorțește mintea. Am defilat pe piața centrală din Chișinău în toți acei cinci ani. Ne adunam în fața monumentului lui Ștefan cel Mare înainte de demonstrație. Revenită la Sângerei, deja profesoară, de această zi eram ieșită din casă înainte de ora șapte... de era frig, de bătea vântul, de ploua, trebuia să fiu la datorie: îmi adunam elevii, îi organizam să umfle baloane, le împărțeam drapele și pancarte, împodobeam mașina la evenimentul zilei ca să placă celor din tribună... Între timp, mai păzeam pe cei mai obraznici, să nu facă boroboațe, se găseau mereu unii zvăpăiați gata de a sparge baloanele, de a încinge bătălii cu buchetele de flori sau, doamne ferește, cu portretele membrilor comitetului central, pe care trebuia să le purtăm falnic la demonstrați... de toate se întâmplau... În final, după mult timp de așteptare în coloane, treceam semeț prin fața tribunei și mai eram responsabilă ca elevii mei să strige din tot coșul pieptului de trei ori ”URA!!!.

Detestam paradele. Nici sărbătoream, nici remunerați dublu nu eram... Nu știu dacă am fost în drept să mă pronunț aici, dar, vorba vine, păcatul pe care nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești.

Iar împletesc gândul la genericul zilei și la menirea mea. Cum mi-a fost MUNCA, a mea?! Mă întreb dacă am stăpânit zona mănoasă de inteligență la baștină și cum îmi curge izvorul vieții, ce am trudit și încrustat în anii mei...

Mă aduce gândul la versul poetului sângereian Ion Hadârcă, în care mă regăsesc: ”Eu sunt cu cei ce nu se lasă / De mamă, limbă și pământ /. În orice lacrimă-s acasă / Cu orice preț - eu încă sunt!”.

Am rămas la baștină ca să continui să duc aprinsă făclia valorilor sfinte pentru care au luptat și predecesorii mei, cum ar fi înaintașul, marele apărător al idealurilor de credință strămoșească, libertate, limbă, ultimul membru al Sfatului Țării, consăteanul nostru, dr. Anton Crihan.

Într-un mesaj expediat nouă, sângereienilor, el ne lasă chemarea-testament: ”Rămâne ca voi, vlăstari ai răzeșilor din vremea lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, să fiți vrednici și să luptați pentru păstrarea a tot ce e moldovenesc pe acest pământ, sfințit cu atâta sânge.”

Îi aprindem candela de recunoștință omului-legendă Anton Crihan, celui care ne-a mărturisit, fiind departe de ACASĂ, locuind peste ocean, în Los Angeles: ”La baștină mi-e sufletul...”. Am fost profund marcată de vrerea pământeanului și mi-am amintit cum am venit cu propunerea și am insistat în câteva rânduri, până autoritățile locale au aprobat să avem în Sângerei o stradă care să îi poarte numele Anton Crihan. Astăzi și gimnaziul din localitate îi poartă numele.

Certificatul muncii mele a fost și rămâne Limba Română. Și dacă se spune că pe glob sunt 7300 de limbi vorbite și cum că peste 300 de ani vor rămâne doar câteva, cu certitudine, limba română va dăinui. Sunt sigură că așa va fi, deoarece din dragoste și omenie mi-am pus și eu plugul pe ogorul Eminescu și Creangă, Negruzzi și Alecsandri, Hadârcă și Vieru, Dabija și Lari, Romanciuc..., arând adânc brazdă pedagogică mai bine de o jumătate de veac. Pentru că discipolii mei, străjerii ei, vor apăra din generație în generație Cetatea Limbii Noastre cea Română.

Se spune că istoria o fac anonimii. Fiecare lăsăm istorie prin faptele și acțiunile noastre. A mea o scriu prin a fi dăscălit neîntrerupt generații de copii, mulți dintre care azi își aduc copiii copiilor lor în clasele în care predau. În filele cărții muncii mele las urme, cu care sunt împăcată cu sine: profesorului de bilogie și chimie, care mi-a predat și mie disciplinele, care m-a inspirat să aleg destinul de pedagog, Vasile Cucu, în perioada când am deținut mandatul de consilier raional, am înaintat propunerea și am reușit să obțin decizia de a i se da numele unei străzi; bustul clasicului literaturii române Mihai Eminescu din scuarul Liceului Teoretic ce îi poartă numele, de asemenea, este un proiect realizat din inițiativa mea și susținut de către autoritățile locale, dar, mai ales, de către vice-președintele Parlamentului Moldovei în acea perioadă, consăteanul nostru, poetul Ion Hadârcă, care ni l-a recomandat să execute bustul pe sculptorul Ion Zderciuc; am inaugurat în incinta Liceului Teoretic ”Mihai Eminescu”, unde trudesc de mai bine de două decenii, muzeul ”Tezaur”; sunt deținătoarea medaliilor ”Meritul Civic” și ”Mihai Eminescu”, iar toate celelalte ”ordine și medalii” le primesc zilnic de la discipolii mei... Cu demnitate am mers, îmi zic eu, lăsând să mai enumăr file trecute în cartea muncii mele....

Mă mândresc că la Sângerei mi-am scuturat spicul. Vorba poetului: ”Când voi muri, n-o să-ți cad ție pradă, Pământ”.

Prin muncă m-am simțit mereu împlinită și fericită.

Opresc gândurile ca să ascult ultimele noutăți la radio Moldova. Grija pentru sănătate rămâne o prioritate. Rețin cu întristare că evoluția Covid 19 e în creștere – 3897 total infectați, 251 de persoane în stare gravă, 22 de persoane sunt la respirația asistată, 119 decese. Mai aud că un nou focar s-a depistat la noi, la Sângerei – 12 cazuri de infectare în ultimele 24 de ore. Oftez...

Sărbătoarea a venit de Unu Mai cu sosirea la prânz a fiicei mele Mariana, însoțită de nepoțelul meu mezin Teodor și ginerele Vladimir, care au intrat pe poartă cu mască, mănuși și brațele pline de răsad.

Munca de sărbătoare ia start: unul cară apă, altul face văduțe (șanț cu sapa), Teo citește bilețelele scrise din fiecare pachet – roșii înalte, roșii roz, castraveți ”rodniciok”, pepene roșu, pepene galben, ardei.... Pe mine m-au desemnat agronom-șef, care arătă locul de trai a fiecărui răsad.

Bob-sositor vine și bunul prieten al familiei Ion Cazacu, mare gospodar, o enciclopedie în arta agricolă și nu doar, care îmi făgăduise și, iată, își îndeplinește promisiunea, aducându-mi semințele mult-dorite, tocmai bune de sădit azi în pământul hrănit de ploaie, ca să sporească bucuria noastră, că am marcat astfel Ziua Muncii. Ura!!!

Ne-a luat ceva timp truda agrară, obosiți și satisfăcuți de munca în sărbătoare, am reușit să sădim până-n seară, cum a numărat Teodor, 45 de fire de răsad. Semințele nu s-au lăsat numărate. Restul răsadului l-am lăsat pentru a doua zi. Dase noaptea peste noi sub un cer cenușiu, străjuit de aroma liliacului înflorit la poartă.

Clopotele de biserică anunță de slujbă. Fără enoriași.

Vezi comentarii (4)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG