On Stalin’s Team, una din cărțile recente ale istoricei Sheila Fitzpatrick, este extrem de importantă din cel puțin 3 motive: În primul rând, reputata sovietologă refuză să accepte perspectiva monolitică a unui lider totalitar din ce în ce mai paranoic, dictându-și capriciile și demențele unui grup de lingușitori lipsiți de șira spinării; în al doilea rând, volumul pe care îl discut aici documentează—folosind material de arhivă anterior necercetat—activitatea a ceea ce Sheila Fitzpatrick numește echipa (în rusă, komanda), de fapt, așa cum admite chiar autoarea, o gașcă însetată de putere și extrem de concurențială; în al treilea rând, cartea oferă o sinteză între descoperirile școlilor revizionistă și totalitară, și o face de o manieră conceptual comprehensivă.
Este grăitor faptul că autoarea omagiază nume atât de diferite precum E. H. Carr, Leonard Schapiro, Robert C. Tucker, Robert W. Daniels sau T. H. Rigby. Până și vechiul critic al Sheilei Fitzpatrick, istoricul de la Harvard Richard Pipes (1923–2018), a apucat să publice o recenzie favorabilă a acestei cărți în paginile revistei The New York Review of Books.
Subiectul „echipei lui Stalin” fusese examinat anterior de anumiți istorici, politologi sau disidenți sovietici (de pildă, cartea lui Roy Medvedev din anii ’80, All Stalin’s Men). Și totuși, Fitzpatrick reușește să scoată în evidență atât natura absolută a domniei ideocratice a lui Stalin, cât și încrederea lui în acest grup care îi ducea la îndeplinire ordinele cu entuziasm și eficiență: „...chiar dacă era stăpân pe situație, Stalin a preferat—după cum contemporanii săi Mussolini și Hitler n-au făcut-o—să opereze printr-un grup de figuri tutelare din jurul său, loial lui, personal, dar acționând și ca o echipă”. Într-adevăr, chiar dacă nu era deloc ceea ce înțelesese Lenin prin conducere colectivă, nu era nici o structură rigidă de comandă verticală în care indivizi precum Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Anastas Mikoian, Klim (Kliment) Voroșilov și, până în 1952, Andrei Andreiev (cvintetul de bază) să acționeze ca niște executanți robotici ai deciziilor excentrice ale tiranului.
Toți aceștia îi împărtășeau plăieșului de la Kremlin viziunea despre lume, luau parte la obsesiile lui ideologice și erau gata să scarifice totul, inclusiv viețile propriilor familii, pe altarul dorințelor și suspiciunilor lui Stalin. Emblematică în acest sens rămâne disponibilitatea șovăitoare a lui Molotov de a-și vedea soția, Polina Jemciujina, dată afară din partid și deportată în Kazahstan până la moartea lui Koba, în martie 1953.
Fitzpatrick demonstrează cum echipa a dezvoltat o solidaritate de castă bazată pe amintiri, afinități și anxietăți comune. În timpul ultimelor luni de viață, Stalin a refuzat să mai socializeze cu Molotov și Mikoian, și a dat de înțeles că aceștia ar fi nestatornici d.p.d.v. politic. În orice caz, echipa a rezistat și a preîntâmpinat tentativele tiranului de a dezlănțui o nouă epurare. Pentru a-și solidifica autoritatea instituțională ca elită de conducere funcțională, acest grup avea nevoie să se disocieze de cei mai apropiați colaboratori ai lui V. I. Lenin. Cu excepția lui Stalin și, într-o mai mică măsură, a lui Molotov, niciunul din membrii facțiunii nu lucrase îndeaproape cu fondatorul regimului bolșevic. Așadar, relația dintre echipele lui Lenin și Stalin a fost marcată mai degrabă de discontinuitate (adesea sângeroasă) decât de continuitate.
Emergența acestui nucleu s-a produs în vâltoarea luptei pentru putere și a bătăliilor din jurul planurilor strategice ale lui Stalin: oprirea NEP-ului, inițierea unei brutale și intransigente colectivizări, înregimentarea ideologică, pe scurt, revoluția de la vârf. Sheila Fitzpatrick demonstrează convingător cum dușmanul de moarte al lui Stalin, Lev Troțki, a interpretat greșit atât personalitatea sa intelectuală, cât și aptitudinile birocratice ale potentaților săi.
Pe lângă nucleul de bază despre care am pomenit anterior, echipa mai includea, de-a lungul a diferite perioade, protejați fie ai liderului, fie ai locotenenților acestuia. Așa se explică ascensiunea unor aparatcici influenți precum Nikita Hrușciov, „invenția” lui Kaganovici, sau Lavrenti Beria, care, după cel de-Al Doilea Război Mondial, l-a înlocuit pe Molotov drept cel mai frecvent vizitator în biroul lui Stalin. Pentru secretarul general era extrem de important să asigure mobilitatea elitelor și să-și extindă cercul de apropiați dincolo de limitele găștii inițiale.
Un exemplu poate edifica mai bine această politică de reînnoire la vârf: „Nikolai Bulganin, care a devenit membru supleant al Politburo-ului în martie 1946, era un alt nou-venit. Etnic rus, ca toți recruții recenți ai echipei, acesta fusese numit de Stalin vice al ministrului apărării în 1944. ...marea lui calitate pare să fi fost sociabilitatea la nivel înalt. Familia sa avea deja multiple conexiuni sociale cu echipa: soția era prietenă a partenerei lui Hrușciov; fiica sa, Vera... mergea la școală cu Svetlana Stalina și Svetlana Molotova, și era prietenă cu Rada Hrușciova și Valentina Malenkova; fiul său, Lev, fusese prieten cu Vasili Stalin”. În acest sens, echipa era o structură dinamică de prietenii, înrudiri, alianțe vizibile și invizibile, așteptări, speranțe și, în anumite cazuri, precum victimele așa-zisei Afaceri Leningrad din 1948–1950 (Nikolai Voznesenski și Aleksei Kuznețov), dezastre.
În multe privințe, membrii echipei erau simulatori care duceau la extrem arta histrionismului, servilității și duplicității. Această pretenție a loialității infinite și-a atins apogeul prin comportamentul schizofrenic al lui Beria și chiar al lui Hrușciov. Niciunul din membrii echipei nu se așteptase ca șeful poliției secrete sovietice să devină și primul de-stalinizator radical. În același fel, foștii baroni ai lui Stalin, încă o majoritate la vârf, i-au subestimat crunt lui Hrușciov abilitățile politice. Acest lucru a dus la zdrobirea așa-zisului Grup antipartinic în iunie 1957.
Așa cum foarte convingător arată Sheila Fitzpatrick în cartea sa, înfrângerea politică a unora ca Molotov, Kaganovici, Malenkov, Voroșilov, Bulganin, Pervuhin și a proverbialului Șepilov-care-li-s-a-alăturat a însemnat decesul echipei. Spre finalul vieții, Stalin era îngrijorat cu privire la capacitatea acoliților săi de a-i salva moștenirile. Nu putem decât să fim de acord cu concluzia Sheilei Fitzpatrick: „«Ați fi pierduți fără mine», obișnuia el să le spună, însă în martie 1953 n-au fost [deloc pierduți]. Este marea surpriză din finalul acestei cărți și sper că istoricii vor lua aminte și-și vor reexamina ca atare ipotezele despre stalinismul târziu”.