Mardin e orașul scărilor, al labirinturilor, al moscheilor și bisericilor de toate felurile.
Casele din calcar construite mai ales înainte de venirea otomanilor, sub dinastia turkmenă a Artuchizilor par așezate unele peste altele ca niște cuburi în poziții instabile, gata să se răstoarne. Cele mai multe au o vechime de 700-800 de ani și au fost locuite în toată această perioadă.
Pe străduțele înguste dintre aceste clădiri suprapuse te rătăcești cu plăcere, cobori niște scări care dau una într-alta și apoi urci altele, fără să știi unde te duce drumul.
Poți ajunge la una din marile moschei ale orașului, la o biserică ortodoxă sau chiar la minuscula biserică protestantă.
Bazarul are amprenta labirintică a orașului în trepte, tridimensional, cu magazine înghesuite sub arcade vechi, în camere întunecoase, dar adesea destul de dichisite.
Sunt mereu pline locurile în care se vând săpunurile faimoase de Mardin, făcute din plante și grăsime de animale sau ulei de măsline. Cei care le vând insistă că sunt 100% naturale și pun etichete în care le laudă proprietățile, unele sunt pentru acnee, altele sunt hidratante sau bune pentru diverse boli de piele.
În continuarea lor am dat peste vânzătorii de tutun. „Tutunul de Mardin e organic” îmi spune un arab care mă invită să stau jos la el în prăvălie până îmi rulează o țigară cu marfa lui de primă mână.
Lângă el, prietenul lui kurd, Soran din Dara, vrea să-mi arate bijuterii de argint. Stă pe un scăunel mic și are în față o valiză din pânză murdară și tocită, pe care sunt imprimate turnul Eiffel, zidul Coloseumului și alte vestigii europene. O deschide și vrea să-mi arate ceva, dar pe urmă se răzgândește. Pare timid, deși are părul cărunt. Până vine ceaiul, Hussein îmi face o țigară cu filtru, ca cele din pachetele obișnuite și folosește o mașină specială în acest scop. Lui își rulează una simplă, declarând că așa sunt cele mai sănătoase.
Primesc ceaiul și-l pun pe valiza cu argintărie, iau și țigara organică. În timp ce trag din ea mă simt tot mai amețită. Vânzătorul de bijuterii nu fumează, zice că se simte sănătos și fără. Mă invită de mai multe ori să rămân la familia lui în loc să stau la hotel. Știe că Sabiha e nume kurd, dar arabul susține că e arăbesc și amândoi încep să caute pe internet. În final, arabul pune melodia Sabiha, iar kurdul îmi zâmbește nostalgic și spune că e un cântec de-aici din Mardin.
Tutungiul trece mai departe și îmi face un interogatoriu complet, dacă sunt măritată și dacă da, de ce n-am verighetă, și omul meu de ce n-a venit cu mine, n-am păr, că nu se vede de sub șapcă, și copiii unde sunt, eu cu ce mă ocup, dar bărbatul meu? După ce termin țigara și ceaiul, vreau să cumpăr ceva de la ei, dar nu prea am ce, în plus, lumea se cam învârte cu mine, așa că plec cu mintea tulbure. La primul vânzător de fructe mă opresc și iau patru smochine pe care le aleg să nu fie foarte coapte. Le mănânc aproape imediat, cu gândul că pot fi un fel de antidot la tutunul organic de mai înainte.
În fața Moscheii Latifiye, construită în 1314 de turkmeni, cu poarta ei incredibil de regală și de bine păstrată, mă oprește cineva înalt, în tricou alb imaculat, cu fața lungă și urechile puse prea jos.
Vrea să mă ajute să văd mai mult și să înțeleg mai bine. E acrobat de circ, a fost peste tot în lume, dar acum predă acrobație și jonglerie copiilor din Mardin. Ultimul an nu a fost prea grozav din cauza pandemiei, dar deja au început să meargă la festivaluri, el și elevii lui.
Vorbim despre incendiile devastatoare care nu pot fi oprite de aproape două săptămâni de pe coasta Mediteranei și Mării Egee. Are o memorie a ororilor. Ține minte că au fost 222 de incendii în 50 de oraşe și că peste 100.000 de hectare de pădure și de teren agricol au fost distruse. Crede că guvernul a pierdut controlul și că improvizează, ca un acrobat pe sârmă, care e gata să cadă.
Mardin e foarte aproape de granița cu Siria și are în jur de 100.000 de locuitori. Între cartierele noi de blocuri de până la 30 de etaje presărate pe colinele din jur și orașul vechi se întinde o istorie complicată de coabitare și conflicte.
Kurzii au fost bucuroși când în 2014 reprezentantul lor Ahmet Turk a câștigat primăria. Doi ani mai târziu însă, după încercarea de lovitură de stat, primarul kurd a fost dat la o parte și acuzat că susține grupările teroriste.
Peste trei ani, 2019 s-a întors în funcție, dar la mai puțin de un an a fost din nou îndepărtat, împreună cu ceilalți cinci primari din suburbiile Mardinului. În 2020 a fost achiat, dar în 2021 un procuror de pe lângă Curtea de Casație a cerut pentru el și pentru alți aproape 700 de politicieni din Partidul Popular Democrat (HDP, Halkların Demokratik Partisi) suspendarea din politică pentru cinci ani, pe motiv că formațiunea are legături cu PKK, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, o formațiune politică și militară care luptă pentru independența Kurdistanului. Acum, Ahmet Turc are 80 de ani și probabil că nu se va mai întoarce niciodată în politică.
Mulți cred în Mardin, că este vorba doar despre o răfuială a președintelui Erdogan și a formațiunii sale, AKP, împotriva principalului lor rival, HDP, partid pe care îl acuză că ar finanța PKK. Aceste acuzații sunt „o formă de răzbunare politică cu ajutorul pârghiilor din justiție pe care le are regele nostru, care a rămas fără majoritatea sa parlamentară în 2015 din cauza HDP”, îmi explică Azad, un bijutier din orașul vechi, în timp ce îmi arată comoara lui de pietre semiprețioase în care scotocește după o bucățică de malachit.
Crede că e nevoie să am mereu cu mine un mic medalion, sau o brățară discretă cu această piatră, fiindcă legenda spune că purtătorul ei devine invizibil, și poate astfel să treacă nestingherit prin locuri periculoase.
