Linkuri accesibilitate

Efim Josanu: Lupta pentru medalii are deja alt preț. Mult mai scump. Mai scump chiar și decât aurul


Efim Josanu în studioul Europei Libere de la Chișinău

Efim Josanu s-a născut la 20 martie 1947, în satul Ciulucani, judeţul Orhei (azi -Teleneşti). Universitatea de Stat din Moldova, secţia de ziaristică a Facultăţii de Litere. În anii 1991-2001 activează ca preşedinte al Comitetului Naţional Olimpic al Republicii Moldova. Din anul 2001, revine la activitatea jurnalistică, director executiv la SA „Novitas”, director general „Style TV”. Din 2003 pînă în 2008 deţine funcţia de şef al secţiei de publicistică la săptămînalul „Literatura şi arta”. Un timp ţine o rubrică săptămînală şi la „Jurnal de Chişinău”, tipăreşte articole în publicaţiile „Timpul” şi „Săptămîna”.

În anul 2004, publică volumul „A fi” care conţine toate articolele şi interviurile autorului, apoi urmează volumul „Cum poţi deveni rege” (2005), în care adună alte articole şi eseuri, precum şi interviuri cu personalităţi basarabene şi volumul „Cartea Jocurilor Olimpice” (2008), cu ample informaţii despre toate ediţiile Jocurilor Olimpice. A vizitat, în interes de serviciu, mai multe ţări: Franţa, Germania, Marea Britanie, SUA, Mexic, China, Japonia etc. Este membru al Uniunii Jurnaliştilor din Moldova și al Uniunii Scriitorilor din Moldova, preşedinte de onoare al Comitetului Naţional Olimpic al Republicii Moldova membru al Biroului Comitetului de sport al Consiliului Europei (Strasbourg, 1999-2001), membru al Comisiei Olimpice Europene (1998-2001). În 1996, Efim Josanu a fost distins cu Ordinul „Gloria Muncii”.

Luni

E o zi arhiplină, dominată de preocuparea pregătirii pentru lansarea în premieră a filmului documentar „Eu, Filimon Boghiu”, proiecția fiind planificată în sala Valeriu Cupcea a teatrului Național „Mihai Eminescu” în program de seară. A venit lume multă, lume bună. Desigur, aveam emoții. Împreună cu Diana Donica am lucrat câțiva ani, adunând, selectând materiale de arhivă, documente, dosare... E multă înțelepciune în spusele că istoria devine interesantă, doar după ce faptele ei s-au consumat.

E multă înțelepciune în spusele că istoria devine interesantă, doar după ce faptele ei s-au consumat...

Pentru că de abia atunci poți privi lucrurile de la distanță și începi să le deslușești conturul adevărat. Numai că noi abordasem o linie de subiect, cum s-ar spune, ghimpoasă. Or numele lui Filimon Boghiu, personaj notoriu, în lupta de rezistență antisovietică, e unul țesut în mare parte de legende. Unele cu totul neverosimile. Și a trebuit să avem multe întâlniri cu cei care l-au cunoscut. Am imprimat pe peliculă chipuri și voci ale unui trecut încă prezent în noi și nu era deloc ușor să disecăm esența în suprapuneri de întâmplări, unde faptele veridice și ipotetice se confruntau, fiind necesară trierea, selectarea și îmbinările elementelor documentare într-o linie de subiect organică, astfel încât cel care va privi filmul să nu aibă impresia că i se impune o opinie deja fabricată. Pentru că dacă e să anticipez, după film, care se pare, a lăsat oarecum o impresie binevoitoare, un foarte reputat istoric ne-a reproșat, că la tema personajului eroic nu l-am prea convins. Nici nu aveam cum, deoarece o producție publicistică nu are cum se încadra în matrița științelor istorice cu rigori și cerințe specifice genului. Or, cum spunea un gânditor teolog, eroismul este o stare de spirit. Ea aparţine unei generaţii, unui popor sau personalităţi singure. Această categorie de eroi sunt circumstanţiali, tranzitorii, determinaţi de spiritul vremii, de entuziasmul creat local şi temporar, sau de apelul unor persoane carismatice care pun în faţa unei generaţii un scop précis. Mi se pare că anume din această categorie a făcut parte și Filimon Boghiu. Deși, mesajul filmului era unul cu sens dublu, așa cum prin destinul lui Filimon am trecut și eu, cu generația mea ca martori și participanți ai timpurilor de restriște, cu tot ce urmat până în ziua de azi.

Dar ce va povestesc? Un film e de privit, nu de povestit...

Marți

De dimineață citesc noutățile.

Rămân sub impresia unei știri bombă din fluxul informațional sportiv, deși sincer să fiu, nu m-a luat deloc prin surprindere: Rusia din nou a fost prinsă cu ocaua la dopaj. Agenția Mondială antidoping o taxează dur pentru trișerie la nivel instituțional. În următorii 4 ani liderii sportului rusesc nu vor mai fi admiși la Jocurile Olimpice de vară din 2020 de la Tokio și nici la cele de iarnă de la Beijing din 2022, precum și la cele mai importante campionate mondiale și concursuri internaționale. Rusia nu va avea dreptul nici de gazdă a evenimentelor calendaristice de anvergură. Sportivii curați, (ce termen curios a intrat în vocabularul de uzanță) vor putea să participe sub drapel neutru, oficialii nu vor avea însă acces și nici cooptați în foruri decizionale internaționale.


Rusia nu a tras deloc învățăminte din lecția de dinainte de Rio și a recidivat penibil. Atunci, cu aproape 4 ani în urmă, (Europa Liberă a avut la temă o emisiune de dezbateri cu Vasile Botnaru), Evghenia Peciorina, atletă, într-un interviu pentru un post de televiziune german, declara cu text deschis: ”99 de procente din sportivi se dopează. Sportivii nu au altă soluție. Ori te pregătești în selecționată, utilizând preparate interzise ca să ieși medaliat, ori ești pur și simplu eliminat din echipă, dacă nu te conformezi regulii și lucrezi după schema de dopare pe care ți-o propun”.

Laboratorului RUSADA i-a fost retrasă licența pentru trișerie. Comisia Mclaren depistează 643 de probe schimbate. Concluzia e simplă. „Acesta a fost un sistem de stat cu multe nivele care funcționa prin Ministerul sportului, în laboratoarele din Moscova și Soci. Era utilizată o metodă perfectă, care le permitea atleților ruși să evolueze fără a fi pedepsiți pentru utilizare dopajului.”


Dar, unde dai și unde crapă. După fuga lui Rodcenkov în SUA, șeful instituției, în ianuarie 2016, în februarie și martie, urmează două morți stranii și suspecte ale lui Nikita Kamaev, directorul executiv RUSADA și Veaceslav Sinev, președintele Consiliului Executiv, unul de 52, altul de 50 de ani. Amandoi au decedat în urma infarctelor extinse... Se spune, că Rodcenkov, deși e în America și-a făcut operație plastică...

Mă gândesc la întorsătura lucrurilor. Lupta pentru medalii are deja alt preț. Mult mai scump. Mai scump chiar și decât aurul...

Miercuri

Azi am filmări la Universitatea de educație Fizică și sport. O micuță de 8 ani, de la liceul teoretic ”Ștefan cel Mare” pe nume Maria Cuciuc are deja mari succese în competițiile de gimnastică ritmică și vreau să pregătesc un miniportret la rubrica ”Campioni în devenire”...

Vreau să pregătesc un miniportret la rubrica ”Campioni în devenire”...


Intru în sală. Un covor imens, iluminat, cu oglinzi mari laterale. O puzderie de fetițe suple ca niște trestii fac exerciții de pregătire pentru antrenament, în special pe cele de extensie, or în acest sport gestul, plasticitatea mișcărilor le deprimă importanță. Se aud comenzile antrenoarei Olga Craijdan pe fundalul unei melodii orchestrale, inclusă în program compozițional: ”Lucrăm sfoara. Nu forțați, încălzim bine mușchii”. Urmează alte indicații specifice terminologiei gimnastice. Un limbaj frumos, elegant ca și mișcările în zbor ale fetelor.

Zâmbesc. Cu 50 de ani în urmă eram lector antrenor la Tehnicumul republican de educație fizică și sport, primul care a predat specialitatea jocurilor sportive, în limba moldovenească cum se spunea pe atunci, și cum o mai numesc și azi unii rătăciți din fruntea țării. Pentru acea perioadă, în contextul epocii inițiativa mea, era una, hai să-i zic, cam aventuroasă. Din fericire fără consecințe punitive din partea regimului.

Acum, nu-mi venea să cred – savuram discuțiile din pauze dintre copilițe și îndrumătoarele lor și chiar că trăiam o stare de beatitudine – mă legănam în ciripitul lor, vorbeau atât de frumos românește... Ce salt enorm, dincolo de urcușuri și căderi au făcut maI ales învățătorii din școala noastră primară în instruirea și educația generației ce vine de a-și cunoaște și iubi graiul.

Și Maria, care după antrenamente îmi lămurea unde și cum a cucerit fiecare medalie, nu mă lăsa nici să intervin măcar, mândră că la liceu e printre fruntașe la învățătură și că mama ei, Elena Mocrousova, doctor în științe pedagogice campioană europeană, a Românie și Qatarului la tenisul de masă, profesor conferențiar la USEFS nu-i încurcă, ca să vezi, că și-a ales gimnastica și nu sportul cu paleta mică.

Marea sportivă la rândul ei ne spune: bunica Mariei trăiește la Dubăsari, în casă vorbim rusa, ca să n-o uităm, dar atunci când am să-i spun ceva serios trecem la română...


După ce am închis camera de filmări, mă gândeam, cât de simplu și firesc se lămuresc uneori lucrurile de la sine și asta fără contribuția prețioasă ale conducătorilor politicaștri.

Joi

Azi am zi liberă. Profit și în loc să alerg 5 kilometri, lungesc distanța până la 8-10 kilometri. Cine nu știe le-o spun. Alergarea pe care o practic demult în locul jocurilor sportive e ca un drog – nu pot altfel. E ca și cum ași avea obiceiul de a trăi fără să fumez. Picioarele mă duc singure la pădure sau în parcuri, dacă sunt în oraș. Azi nu prea aveam poftă – afară e ceață, un fel de chiciură morocănoasă, dar după primii kilometri nu mai resimt incomoditățile atmosferice. Revin în echilibru.

După un duș includ televizorul și privesc o discuție a moderatorei cu Vladimir Voronin. E totuși mare animal politic acest Voronin. Vorbește destul de convingător și dincolo de caracteristicile de rutină la adresa adversarilor îi taxează deseori cu ironii mușcătoare, și asta îl face atractiv. În ceea ce îl privește, chiar și dacă partidul comuniștilor e în cădere liberă, nu se desprinde de dogmă – deasupra capului are un portret a lui Ilici, reprodus în dimensiuni mari, pe care îl cunoaștem din cărțile școlare.

E totuși mare animal politic acest Voronin...

Nu aștept terminarea emisiunii, închid televizorul și încep să citesc cartea lui Stephane Courtois – Lenin inventatorul totalitarismului., cu un motou curios al lui Louis Aragon: Ochii albaștri ai Revoluției strălucesc de o cruzime necesară”. I-aș recomanda cu tot dragul lui Vladimir Nicolaevici să citească acest volum în care încap și versurile din cântecul lui Michel Sardou, scris și interpretat în 1983 și întitulat Vladimir Ilici:

Lenin, ridică-te au înnebunit,

Tu care ai călătorit într-un vagon plumbuit!

Unde au dispărut drumurile speranței?

În ce noapte, în ce adâncă ceață?

Nimic nu s-a schimbat, oropsiții sorții

N-au găsit ieșirea din infern

Tu care ai visat la egalitatea dintre oameni,

Tu trebuie să cazi din înaltul eternității tale.

O, această înveșnicire a marelui Lenin împodobit cu toate virtuțile!

Că această idolatrie, scrie Cortois răspândită de regimurile comuniste, indiferent de nuanța lor - sovietici ortodocși, troțchisti, maoiști, castriști, chimirseniști etc., a fost puternică atâta timp cât URSS exista și sistemul comunist mondial era la un apogeu era de înțeles. Dar că ea, această iluzie, a persistat până zi iată ce este surprinzător. În Rusia propriu-zisă, în Belarus și în fostele republici sovietice, n-a intervenit nici o de-leninizare a spațiului public. Miile de statui și basoreliefuri sunt tot acolo și chiar servesc drept punct de întâlnire pentru partizanii Rusiei lui Putin, ca și în estul Ucrainei.

Adorm cu cartea deschisă, tot zâmbind: nu vă place Lenin? Am auzit tot azi la radio că lui Putin i-a fost ridicat nu știu unde o statuie de 3 metri...

Vineri

Ceață, mâzgă tristețe ca în lirica bacoviană. Și totuși o rază de lumină în sufletul meu. Azi, în „Ziarul Național” Nicolae Negru publică o recenzie a filmului ”Eu Filimon Boghiu”. O recenzie scrisă cu discreție, sobră și care continuă de fapt tema, unde încap toate destinele frânte ale generației părinților și buneilor noștri, Nicolae Negru fiind chiar el un reprezentant care a trăit în realitățile deportării.

Nicolae Negru fiind chiar el un reprezentant care a trăit în realitățile deportării...


Nu e de mirare, scrie autorul, că Filimon Boghiu a fost un nume tabu până la 1991, aflat sub interdicția unei legi neafișate de damnatio memoriae, puterea sovietică îl voia uitat cu desăvârșire, căci submina unul dintre miturile ei cele mai scumpe: că basarabenii ar fi întâmpinat-o cu brațele deschise, cu lacrimi de fericire pe obraji. Inerția uitării a fost atât de mare, încât primele articole despre Filimon Boghiu apar abia prin 1995, când norii de praf ridicați de prăbușirea zidurilor URSS au început să se așeze și istoricii au obținut acces la unele documente ale KGB.

Autorul nu-l „spală”, nu-l eroizează, ci încearcă - în stilul său elaborat, cursiv - să îl plaseze în contextul istoric necesar, pentru a-l înțelege, pentru a „filtra” astfel prejudecățile din atitudinea spectatorului. În acest scop, realizatorul filmului confruntă, pas cu pas, cu destulă prudență, datele documentare cu imaginea lui Boghiu rămasă în memoria oamenilor, cu percepția lor subiectivă asupra acelor vremuri dramatice, tulburi. Este un film care te împinge spre un efort intelectual, spre ieșire din tiparele de gândire formate de școala sovietică: ce poate face un om când vede că se năruiește lumea lui, când se calcă totul în ce a crezut, când albul este proclamat negru, iar negrul alb, când minciuna devine adevăr, iar adevărul minciună?

Țin să-I mulțumesc pe această cale colegului de breaslă pentru disecarea atentă și sobră a mesajului, pe care am încercat să-l transmitem prin imaginile filmate și sonorizate, deși aș dori să mai adaug un detaliu. Am sublinia de două ori în film că nici până azi nu știe locul unde-și doarme somnul zbuciumat Filimon Boghiu, regimul având teamă și grijă să nu Ii se cunoască locul înveșnicirii sale. E altă crimă, ce nu trebuie iertată. Cuceritorii știau ce fac – ei aveau de îndeplinit și misiunea diabolică a memoricidului – ca și numele celor ce li s-au opus să fie îngropate pentru totdeauna…

În rest cum îi place unui prieten să spună când vine timpul să-și încheie confesiunea ”Toate bune și frumoase în această lume imperfectă.

Mie nu-mi rămâne decât să adaug: Cât de bine ar fi să fie așa...

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG