Linkuri accesibilitate

Elena FERRANTE. Zilele abandonului


Oricine s-ar ascunde după pseudonimul Elena Ferrante – între timp, ajuns de renume mondial, ca urmare a publicării Tetralogiei napolitane –, autoarea italiană a romanului Zilele abandonului, Pandora M, 2018, este un scriitor de mare forţă, iar „ferocitatea scrisului ei” (The New York Times) pare a fi reversul unei sensibilităţi în stare de intuiţii ca aceasta: „Să scrii cu adevărat înseamnă să vorbeşti din pântecele matern”.

„Într-o zi de aprilie, imediat după prânz, soţul meu m-a anunţat că vrea să mă părăsească” – prima frază a cărţii poate fi şi cea a unei telenovele; dar deja replica eroinei (romanul e scris la persoana întâi singular): „Am început să mă schimb…” anunţă vertiginoasa cădere în abis, atât a tramei, cât şi a limbajului („am cedat şi în faţa limbajului obscen”, constată Olga, iar dovezile – de necitat aici! – nu întârzie să se acumuleze). Şi chiar dacă-şi spune: „Nu sucomba (...) Luptă”, agăţându-se într-o primă fază de soţul său, plecat cu o tânără de 20 de ani – „Mario probabil o confundase cu viitorul, dar îşi dorise trecutul, timpul femeii tinere pe care i-l dăruisem deja eu şi de care-i era dor” –, lumea ei s-a dat peste cap: „Trebuia să fixez ceva, dar nu-mi aminteam ce. (…) Ceva nu funcţiona în simţurile mele. O discontinuitate a senzaţiilor, a sentimentelor” , iar de aici şi până la a pierde total controlul nu e decât un pas. După o noapte de coşmar – vezi cap. 17, pragul de jos al Infernului (y compris, la nivel de limbaj) –, iat-o pe punctul de a pierde totul; cu o ultimă sforţare, îşi spune: „Să-mi revin, să repar răul nopţii, al zilei. Sunt copii mei, (…) sunt progeniturile mele. Indiferent dacă Mario le făcuse cu cine ştie ce femeie pe care şi-o imaginase; indiferent dacă eu, în schimb, mă crezusem Olga făcându-i cu el; indiferent dacă soţul meu acum dădea sens şi importanţă numai unei puştoaice pe nume Carla, altă greşeală de-a lui, (…) eram responsabilă pentru ele. De aceea cu un efort care m-a costat osteneala la limita suportabilului, m-am ridicat în picioare”. Revenirea la normalitate – sigur, în forma trunchiată, de mamă singură – e şi ea un drum al calvarului, descris cu de-amănuntul (capitolele 18 – 34), şi abia raportându-se critic la propria-i persoana, Olga are şanse să-şi revină: „Acum, că Mario mă părăsise, dacă nu mă mai iubea, dacă eu însămi nu-l mai iubeam, de ce trebuia să port în continuare în trupul meu atât de multe lucruri de-ale lui?”.

După o lectură „îndrăgostită”, cu greu te poţi smulge din universul Zile-lor…; pe mine unul, m-a marcat fraza: „În locul acela (clinica veterinară – n.m.) durerea trecea pragul fragil al umanului şi se răspândea peste lumea vastă a animalelor domestice”.

XS
SM
MD
LG