Cine se plimbă astăzi prin Germania cu ochii deschiși riscă să fie surprins văzînd afișele electorale ale partidului extremist de coloratură neo-nazistă NPD în ajunul alegerilor pentru Parlamentul European.
Pe o majoritate a lor, imaginea lui Luther, de pe un cunoscut tablou al lui Hans Holbein, este alăturată lozincilor anti-imigrație și anti-europene ale dreptei extreme germane. Arta a fost dintotdeauna folosită și în scopuri politice, dar imaginea despre Germania pe care o dau aceste afișe poate lăsa gînditor și induce în eroare.
Concomitent, proiecte academice pe durată lungă, duse la sfîrșit anul acesta, și materializate între altele cu două importante expoziții berlineze, oferă și o altă imagine despre curentele de gîndire germane ale vremurilor prezente. Expoziția cea mai semnificativă, însoțită de două mari volume de studii și documente, îi este dedicată unui important pictor expresionist, probabil cel mai prolific din acest curent artistic, Emil Nolde. Titlul expoziției sugerează deja contextul dezbaterii: Emil Nolde. O legendă germană. Artistul și cel de-al Treilea Reich. Iar expoziția în sine aduce argumente fundamentale pentru demitizarea pictorului și a omului Nolde, transformat treptat, după 1945, într-o personificare a artistului persecutat și opozant.
Despre Nolde se știau deja două lucruri esențiale. Pe de-o parte că nici unui artist expresionist nu i-au fost eliminate din muzeele germane un număr atît de mare de lucrări în cadrul campaniei de propagandă nazistă declanșată în 1937-38 împotriva așa-numitei „arte degenerate”. Pe de altă parte, se știa la fel de bine că încă de la venirea naziștilor la putere, Nolde s-a înscris în Partidul Național-Socialist (în 1934) și că a fost un adept al ideologiei naziste. Dar care a fost proporția între ceea ce Nolde și-a clădit ca legendă de persecutat și angajamentul și atitudinea sa reale pro-naziste a rămas, practic, un fapt necunoscut, dat fiind că arhivele sale de la reședința pictorului din Seebüll au fost timp de decenii închise cercetătorilor.
Organizatorii expoziției prezentate de Galeria Națională a Muzeelor de Stat din Berlin, la „Noua Galerie” din Hamburger Bahnhof, readuc în actualitate spusele criticului de artă Adolf Behne, la aniversarea de 80 de ani a lui Emil Nolde, în 1947, care îl caracteriza sugestiv drept un «ʻdegeneratʼ degenerat». Curatorii Bernhard Fulda, Christian Ring și Aya Soika au putut cerceta întreaga documentație din arhivele Nolde, după instalarea unei noi direcții a lor, rezultatele cercetării lor fiind publicate cu ocazia expoziției de la Berlin într-un amplu volum de aproape 400 de pagini.
Emil Nolde. O legendă germană și demitizarea ei
Dacă lucrări ale lui Nolde au fost confiscate și perindate în întreaga Germanie în expoziția de propagandă din 1937-38, Nolde, care deținea și un pașaport danez, obținea după o scrisoare adresată lui Goebbels ca tablourile ce se aflaseră cu titlu de împrumut în muzeele germane și fuseseră expuse în expoziția de „Artă degenerată” să îi fie în majoritatea lor returnate.
Avocatul lui elvețian reușea să cumpere un celebru tablou, „Păcătosul” – ce apare într-o fotografie cu Goebbels la Berlin - la o licitație de așa-zisă „artă degenerată” organizată la Lucerna la 30 iunie 1939. Nolde se declara fericit, într-o scrisoare, în care, altfel, regreta că „picturile artiștilor germani nu reușesc să se vîndă decît la prețuri mici, în timp ce favoritele iudaismului internațional capătă prețuri de zece-douăzeci de ori mai mari”. În același context, după ce Nolde trimitea Ministerului propagandei la Berlin o luare de poziție, pe șase pagini, filonazistă și cu tonuri puternice antisemite, el obținea o declarație oficială de presă, în care se amintea că este membru al partidului nazist și conținea precizarea expresă: „pictorul Emil Nolde nu este evreu”.
Nolde nu numai că nu era evreu, dar, cum o arată expoziția de la Berlin, s-a manifestat ca un mare antisemit. Un alt
mare pictor expresionist, Emil-Ludwig Kirchner, îl califica drept psihopat și un sicofant superficial, preocupat doar să se pună în lumină ca adevăratul reprezentant al artei germane. Kirchner, însuși, pe de altă parte, la fel cum o făcea atunci și Nolde, afirma în aceeași scrisoare că își pune speranțele „în tineri, ca Hitler” adăugînd: „Cea mai mare parte din ceea ce acesta [al Treilea Reich] dorește este, cu siguranță, pozitiv; este doar greșeala oamenilor, că nu o pot absorbi, fiindcă nu sînt puri în interiorul lor”.
Emil Nolde, subliniază cu documente organizatorii marii expoziții de la Berlin, a mers mai departe pînă la a concepe, în 1933, un plan de dejudaizare a artei germane, declarînd între alte, cu o expresie ce avea să revină în scrierile sale: „Mi-ar place să existe un divorț curat între arta evreiască și arta germană”. În 1940, Nolde îi adresa o scrisoare direct lui Hitler îndemînîndu-l să continue eliminarea evreilor, iar după ce asculta, la începutul lui noiembrie, discursul führerului la aniversarea Puciului din 1923 de la München, îi comenta într-un mesaj trimis soției sale: „foarte puternic discursul de ieri, foarte pătrunzător pe alocuri; despre evrei, exact ca în scrisoarea mea”.
Poate fi separat artistul de om și de atitudinile sale în raport cu politica, așa cum pledează astăzi nu puțin artiști, mulți tineri și în căutarea unei cariere? Răspunsul nu ține doar de oportunism, dar și, în mare măsură, de caracterul omului. Emil Nolde este doar un exemplu, între multe altele.
