Linkuri accesibilitate

Macron și iarna vrajbei: un discurs mult amânat (VIDEO)


Emmanuel Macron, 10 decembrie 2018.

Președintele Franței a decretat „starea de urgență economică și socială”.

Discursul de luni era foarte așteptat, iar președintele Franței Emmanuel Macron a tot fost criticat în ultimele săptămâni pentru tăcerea sa „jupiteriană” (porecla lui este Jupiter). I s-a reproșat că dacă s-ar fi manifestat acum două săptămâni nu s-ar fi ajuns aici.

Căutând să fie un președinte conciliatoriu, Macron a vorbit luni seara, 10 decembrie, în direct la televiziune, căutând să dezamorseze revolta și nemulțumirile generalizate.

A vorbit 13 minute și a încheiat cu Vive la République, Vive la France. A putut să pară suprinzător, printre altele, că Macron a anunțat, sperând să calmeze revolta, că va face în așa fel încât salariul minim (SMIC) să crească de la 1 ianuarie cu 100 de euro și ca orele suplimentare să nu fie impozabile.

Asta a sunat oarecum ca discursul final al lui Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989, când promitea câte 100 si 200 lei în plus la salarii și pensii. Macron a cerut apoi tuturor patronilor și întreprinderilor care o pot să o facă să acorde angajaților o primă de sfârșit de an, care de asemenea nu ar fi impozitată.

Sigur că anumite inconsecvențe apar de îndată. Dacă se mărește salariul minim cu 100 de euro, ce se va întâmpla cu cei care câștigă în acest moment cu 50 de euro peste salariul minim? Se vor regăsi ei deodată sub pragul legal?

Macron a mai anunțat că introduce începând de astăzi o „stare de urgență economică și socială”, metaforic vorbind, ceea ce va duce la crearea unor stagii profesionale, cursuri preparatorii pentru tineri și la o „Franță în care fiecare poate trăi din muncă”.

În același timp, Macron a precizat că nu va reintroduce impozitul pe avere, a cărui anulare l-a făcut să fie poreclit „președintele bogaților”.

„Cât funcționa acel impozit, bogații plecau”, a spus Macron, făcând aluzie la oameni precum actorul Gérard Depardieu, care a preferat să se mute în Rusia lui Putin pentru a nu mai plăti impozite în Franța, sau la alți super-bogați, precum marele patron Bernard Arnault, sau răposatul cântăreț Johnny Halliday, care au căutat să obțină cetățenia belgiană, Belgia vecină fiind o țară unde nu există impozit pe avere.

Întotdeauna sigur de sine și bun vorbitor, Macron reușise până acum să-și creeze o imagine de om care mânuiește vorba cu eleganță și care poate ieși din orice situație.

La urma urmei, ascensiunea lui fulgerătoare s-a datorat exclusiv retoricii și imaginii lui, precum și rețelelor sociale. Practic un necunoscut până când François Hollande l-a adus în guvern pentru a-i oferi portofoliul economiei, Macron a ocupat o poziție aparte, unică, pe scena politică a Franței.

Ce este oarecum ironic este că atât ascensiunea lui Macron, cât și mobilizarea vestelor galbene au fost fenomene imprevizibile, posibile doar grație rețelelor sociale. Formațiunea politică a lui Macron, La République En Marche, nici nu este un partid politic în adevăratul sens al cuvântului și nu are o ideologie, ci este o mișcare centrată exclusiv pe persoana sa si care nu ar supraviețui fără el.

El rămâne încă personajul politic carismatic în cel mai pur sens al cuvântului. Ieșit de nicăieri, tânăr elegant, vorbitor de engleză, cunoscător într-ale economiei, Macron reprezintă în același timp imaginea aceea de tehnocrat rupt de realitățile sociale pe care tinerii din mahalalele industriale o detestă.

Franța, cu sistemul său politic prezidențial, are o lungă tradiție de președinți cu înclinații monarhice. De la Charles de Gaulle la François Mitterrand, imaginea șefului statului francez a fost de natură clar monarhică. Abia cu Jacques Chirac ea s-a mai democratizat (Chirac a fost de altfel cel care a redus mandatul prezidențial de la șapte ani la cinci, făcând să fie irepetabil ca un singur președinte, cum a fost Mitterrand, să rămână la putere vreme de 14 ani).

Atmosfera monarhică în jurul lui Mitterrand a fost de altfel atât de opacă, încât s-a aflat abia în ultimul moment că președintele avea un cancer. Era de neconceput atunci ca cineva să îi solicite lui Mitterrand (nominal un socialist) să își publice buletinul de sănătate.

Odată cu Nicolas Sarkozy, instituția prezidențială franceză s-a banalizat și s-a vulgarizat. Sarkozy a fost președintele bling-bling, al petrecerilor glamour și al ceasurilor Rolex. Apoi, François Hollande, prin caracterul său șters, a banalizat și mai mult funcția prezidențială și imaginea ei. Tocmai aici Macron venise cu o imagine mult mai tradițională, aproape napoleoniană, a imaginii președintelui Franței. Nu degeaba porecla lui Macron este Jupiter.

Și brusc se adeverește, dincolo de imaginea netedă, lăcuită, că odată ce încep violențele se poate ajunge la un punct fără de întoarcere.

Problema cu mișcările sociale este că îi modifică pe cei care participă la ele. Unii coboară în stradă să strige un slogan, jurând să evite violențele, și deodată aruncă o bucată de caldarâm.

Vorbele frumoase ale lui Macron nu mai pot atunci schimba nimic.

XS
SM
MD
LG