Memorialul de la Sighet dedicat victimelor comunismului a împlinit un sfert de veac de existență, ocazie cu care i s-a decernat Marca de Patrimoniu European. Este singura instituție din România căreia i s-a decernat această distincție. În spatele acestei realizări stau nu doar eforturile echipei însuflețite de Ana Blandiana și Romulus Rusan, trecut nu de multă vreme la cele veșnice, dar și tragedia personală a foștilor deținuți, persecutați și martiri ai sistemului peniteniciar comunist. Corespondentul Europei Libere a stat de vorbă cu câțiva supraviețuitori.
Ion Ardelean: „Eu am lucrat acolo ca coșar atunci când penitenciarul era funcțional și știu cum era pe dinăuntru.”
Ion Ardelean este un maramureșean scurt și vânjos, verde încă la cei peste 80 de ani pe care-i are. A fost coșar la Penitenciarul din Sighet pe vremea când pușcăria gemea la propriu și la figurat de deținuți politici. Este o istorie vie a Sighetului și a trăit suficient să povestească și strănepoților ce a văzut.
Ion Ardelean: „Erau ținuți pe un metru pătrat cu picioarele în apă. Majoritatea deținuților politici au murit în pușcărie. Aici a fost cea mai grea pușcărie din țară, aici în Sighet, în Maramureș.”
Europa liberă: Trebuie să ne amintim azi ce a fost atunci?
Ion Ardelean: „Trebuie să ne amintim. Era greu de trăit pe atunci. Și atâta i-or constrâns până când au murit în pușcărie aici. Mulți au murit. Și știu unii pe care i-au înmormântat acolo, în cimitir.
Europa Liberă: Credeți că li s-a făcut dreptate?
Ion Ardelean: „Nu s-o făcut. Nu s-a făcut dreptate nici lor c-or murit, nu s-a făcut dreptate nici la familie, să întrețină familia cât o fost ei torturați.”
Deținuții erau anchetați zi și noapte, torturați, bătuți bestial, ținuți în celule inundate și iar anchetați și bătuți. A fost infernul pe pământ, crede Ion Ardelean, și lucrurile nu s-au îndreptat prea mult de atunci pentru că oamenii trecuți pe acolo nu au primit nici recunoaștere și nici despăgubiri. Au fost uitați.
Uitată a fost și familia Elpidei Abramovici, refugiată din calea urgiei bolșevice la declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial pentru a se confrunta după terminarea lui, cu comuniștii români. Familia ei a fost pedepsită pentru că s-a aflat pe partea greșită a Prutului și a istoriei. Cu toții au fost scoși din case, din servicii, din familie și lumea liberă, au devenit orfani de propria viață. Ce crede Elpida Abramovici, după o viață distrusă de dictatură când vede că în posturi-cheie sau în culise tot marii comuniști și securiști dețin controlul?
Elpida Abramovici: „Personal sunt revoltată. Pe cei care sunt acum nu-i interesează ce a fost, ci îi interesează ce le iese, ce va fi, cum pot să facă mai mult pentru ei...”
Elpida Abramovici vine, an de an, în pelerinaj la Memorialul Sighet. Ea spune că o face pentru liniștea sufletească pentru că nu speră să se mai facă dreptate familiei sale. Suntem priviți ca niște oameni second-hand, spune ea. Elpidei Abramovici i se alătură și alți refugiați basarabeni din România. Cu toții speră ca, la un moment dat, România să fie din nou mare, iar ei să-și regăsească familiile.
Ana Girip este președinta Asociației Pro-Basarabia din Brăila și are propria ei istorie plină de eroi, morminte și multă durere.
Ana Girip: „Am rămas pe drumuri, mama noastră, după doi ani de refugiu, a murit de supărare, a făcut infarct, pe tata l-au luat la pușcărie, pe noi ne-au dat din școli, din casă, la servici nu ne primeau că-ți cereau autobiografie și dacă auzeau că părinții sunt refugiați... Am avut un frate cu un an mai mic ca mine, copil fiind, era suferind de inimă și neavând adeverință de la părinți că tata era în pulșcărie, nu l-a primit în spital iar când a fost în ultimul grad l-au dat la spital și într-o zi și-o noapte a murit, copil las 15 ani, din cauza comuniștilor care sunt și în ziua de azi la putere.”
Cu toții, eroii, istoriile și pildele lor, amintirea și urmașii lor se îndreaptă, în finalul zilei de comemorare, Ziua Înălțării, către Cimitirul Săracilor, locul de îngropăciune al anonimilor și altar de pomenire a martirilor și eroilor.
Cele câteva cruci strâmbe sunt dominate de o clopotniță modernistă și o cruce mare de marmură albă, așa cum se puneau la hotare, între bine și rău, între viață și moarte, între trecut și prezent, între uitare și amintire.
