Europa Liberă în direct
17 ianuarie 2008
Moderatori: Ileana Giurchescu și Victor Eskenasy-Moroșan.
Eu și câinele meu, Securitatea (49)
Cu ajutorul motorului de căutare Google și al colecțiilor de documente din arhiva Securității publicate de Mihai Pelin, din aproape în aproape, am descoperit că Vasile Măieran, unul din securiștii care au avut un rol periferic în ancheta mea din 1977, a jucat totuși un rol important în activitatea Securității, care a avut în vizor supravegherea oamenilor din sectoarele cultură și artă, edituri, presă și tipărituri.
Dintr-o anchetă a ziarului „România liberă”, care a analizat Dosarul de obiectiv „Presa” (42 de volume aflate la CNSAS), am aflat că în 1984 Vasile Măieran ajunsese maior. Lucra la Direcția I și era șef al Serviciului Artă și cultură și raporta depășirea cu 26% a planului de recrutări de informatori din rândul ziariștilor.
Omul făcea poliție politică la greu și răspundea de obiective grele. În volumul Cartea albă a Securității. Istorii literare și artistice sunt reproduse integral două documente. Primul este un raport de închidere a dosarului „Soare”, din 1981. De menționat că cel care propunea închiderea unui dosar era același cu ofițerul care îl și deschidea și care se ocupa direct de persoana urmărită, iar în acest caz obiectivul era nimeni altul decât poetul Marin Sorescu.
Cel de-al doilea document este o adresă din 1986 către Securitatea Județului Mureș, prin care maiorul Vasile Măieran trasa sarcini precise și extrem de severe pentru urmărirea obiectivului „Dinu”, adică a poetului Dan Culcer. Era vorba aici de interceptarea și violarea secretului corespondenței cu persoane din Occident și din anturajul Europei Libere, de faptul că poetul refuza „să raporteze organului despre legăturile sale apropiate din țară și din străinătate, deși susnumiții comentează de pe poziții ostile politica partidului nostru, întreține relații cu cetățeni străini sau elemente din emigrație”.
Indicațiile erau pe măsură: „Se impune ca urmărirea informativă a obiectivului să vizeze clarificarea temeinică a naturii relațiilor acestuia cu elementele din emigrație, precum și cu cele din țară, iar contactele ce le are să fie controlate cu mijloace tehnice”.
Hotărât lucru, prin precizia indicațiilor, maiorul Vasile Măieran era o persoană importantă în mecanismul poliției politice. O dovadă în plus, dacă mai era nevoie, este Nota de analiză a Securității Municipiului București, din 16 iulie 1984, semnată tot de maiorul Vasile Măieran, care îl avea în atenție pe scriitorul Nicu Steinhardt. Acesta „a primit din străinătate de la Virgil Ierunca lucrări aparținând Monicăi Lovinescu și lui Horia Stamatu, cât și ale unor dizidenți ruși, pe care le introducea în biblioteca Mânăstirii Rohia, unde activa ca bibliotecar. A fost anchetat infomativ și i s-au ridicat 22 de lucrări, iar în final a fost avertizat. Susnumitul, fie direct, fie prin intermediari, a trimis în mai multe rânduri Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca cărți publicate în țară, canalul fiind în prezent întrerupt de către noi”. Mai mult, relatarea semnată de maiorul Vasile Măieran se încheia cu un îndemn hotărât: „Să ne concentrăm toate forțele pentru a închide asemenea canale și pentru a compromite și demasca pe cei care le întrețin”.
Jalnică victorie a Securității, a tovarășului Vasile Măieran personal: avem în vedere că pe aceste „canale” circulau cărți editate în România în mod legal, de edituri ale statului, supervizate de cenzură, deci nimic subversiv, nicio amenințare la securitatea țării, nici măcar a regimului. Un regim care, semnând Tratatul de la Helsinki, se angaja să respecte libera circulație a oamenilor și ideilor, dar priponea propriile cărți și controla la sânge, prin politica de pașapoarte, libera circulație a oamenilor.
Cu ideile însă, era ceva mai greu. Ideile circulau și pe calea undelor, grație postului de Radio Europa Liberă. Iar tovarășul Vasile Măieran s-a ocupat și de Europa Liberă.
Dar despre asta vom vorbi săptămâna viitoare.
Până atunci, s-auzim numai de bine.
