Europa Liberă în direct
22 noiembrie 2007
Moderator: Ileana Giurchescu.
Eu și câinele meu, Securitatea (42)
În ziua de 3 septembrie 1977, la Serviciul Pașapoarte din Nicolae Iorga, după cinci luni de aventuri cu Securitatea, am primit pașaportul. Mi l-a înmânat chiar Voicu Zdrenghea, șeful Serviciului. Până atunci, îl văzusem de două ori, doar în civil. Acum era în haină militară. A trecut în spatele ghișeului, m-a pus să semnez și mi-a spus: „Poartă-te frumos pe unde te duci!” După care, privindu-mă în ochi, a adăugat apăsat: „Și ține minte că țara n-are nevoie de oameni ca tine!” Provocare? Sfat? Sau invitație?
Am ieșit de acolo beat de fericire. Era o zi de toamnă blândă și eu mai mult pluteam decât mergeam. Nu mai eram același. Eram altul. Nu mai aveam nimic în comun cu oamenii de pe stradă. Ca să vezi ce poate face din om un document cu scoarțe de un verde murdar!
Și m-am întrebat de ce mi l-au dat. Să plec și să nu mă mai întorc? De asta eram convins. Poate că asta fusese sarcina de serviciu a lui Voicu Zdrenghea, când îmi spusese ce îmi spusese. Dar, dacă mi l-au dat doar să mă încerce, să vadă ce fac și, dacă procedam imprudent, aveau să mi-l ia?
Avem un pașaport, cum facem să o ștergem cât mai repede și să nu ne mai întorcem?
Primul drum, l-am făcut la Agenția Tarom, să mă interesez de costul biletului și, eventual, să fac o rezervare. Costa mult, peste 6000 de lei, bani pe care încă nu-i aveam. Oricum, nu puteam să-l cumpăr înainte de a avea viza de la Ambasada Germaniei, iar rezervări nu se făceau. Eram decis să plec numai cu avionul, pentru că, în timpul anchetelor, un deștept de securist mă avertizase să nu mă calce vreun tramvai. Și n-aș fi vrut să cad din trenul de Curtici.
Apoi, am cumpărat o sticlă de șampanie Zarea, am pus-o în frigider împreună cu pașaportul, i-am dat un telefon colegului de la revista „Cinema”, Dan Comșa, și l-am chemat la mine. A venit seara, i-am arătat pașaportul. Ne-am bucurat în tăcere. Tot în tăcere am bătut șampania, și ne uitam la pașaport, și tot nu ne vedea să credem!
A doua zi, m-am dus la Ambasada Germaniei. Viza nu dura mult – doar o săptămâna. Ce vremuri! Pe 13 septembrie o aveam.
M-am dus la Tarom. Nu mai aveau bilete decât pentru 27 septembrie. Ghinion! Mai aveam de stat în România încă două săptămâni! Am luat totuși un bilet dus-intors, ca să vadă tovarășii că am de gând să mă întorc.
Plimbându-mă însă cu Dan Comșa pe Magheru, am văzut agenția Lufthansa. N-aveam valută, dar de ce să nu încercăm? I-am spus unei fete drăguțe o poveste de ce trebuie să ajung urgent în Germania, dar că nu avem valută. Minune – se putea și în lei! Cum? Să mă duc să cumpăr un bilet la Tarom și mi-l schimbă ea pe unul la Lufthansa. Păi biletul la Tarom îl aveam! Când vreau să plec? Mâine. Mâine nu se putea, viza de intrare în Germania era valabilă numai din 15 septembrie. Atunci, pe 15! Și a început numărătoarea inversă. Nu mai aveam de stat în România două săptămâni, ci numai trei zile.
În aceeași noapte, am plecat la Bobești, ca să aranjez cu mama și cu sora mea să ia lucrurile și cărțile din casă. Nu le-am spus ce-am făcut, le-am spus doar că plec în Germania pentru o vreme. Sora mea însă m-a întrebat dacă mă mai întorc. I-am spus că da, dar mai târziu. Aveam să ne revedem doar peste 13 ani.
În aceeași noapte, am ajuns la București, iar noaptea următoare mi-am făcut valiza. Mi-am luat numai lucruri de toamnă, ca la un eventual control să nu se vadă că plec de tot, și am dus-o la niște prieteni. Și, în ziua de 15 septembrie, am ieșit din Calea Griviței 34 cu mâinile în buzunare, l-am salutat în treacăt pe prietenul meu din copilărie (care timp ce cinci luni mă supraveghease și mă turnase la Securitate), fără să-i spun unde mă duc. Mi-am luat valiza de la prieteni și, cu un taxi, am plecat la aeroportul Otopeni, însoțit de Dan Comșa, ca să vadă dacă mi se întâmplă ceva. Încă îmi mai era frică. Nu s-a întâmplat nimic și, când pilotul a anunțat că suntem deasupra Vienei, am știut că sunt liber.
Asta a fost tot.
De săptămâna viitoare, o să ne ocupăm de securiștii și de turnătorii din dosarele noastre.
Până atunci, s-auzim numai de bine.