Europa Liberă în direct
3 ianuarie 2008
Moderator: Lucian Ștefănescu.
Eu și câinele meu Securitatea (47)
De când mi-am citit dosarele de Securitate, cel de rețea, „Călin”, și cel de urmărire Informativă, „Vrânceanu”, n-am avut decât un gând: odată și odată să-i găsesc pe cei patru securiști care m-au anchetat în 1977, și în special pe căpitanul de atunci, Costică Tănase, văr de-al doilea și securistul care m-a șantajat și m-a racolat fără să știu, fără să-mi spună că am devenit informator cu acte în regulă.
Deși actele semnate de el și de șefii lui care au dat aprobare sunt autentice, dosarul de numai 24 de file este o suită de falsuri. Racolarea n-a existat, angajamentul nu l-am semnat, iar datele pe care le trece el acolo nu corespund realității, și nici cărții mele de muncă.
In dosarul „Călin”, deschis la 4 ianuarie 1974, figurez ca racolat, deși propunerea de racolare a fost făcută cu doar câteva zile mai înainte, pe 26 decembrie 1973. E limpede, vărul Costel își făcuse cu mine planul la racolări, sau înșelându-și șefii, sau cu complicitatea lor.
Vărul Costel scrie că am fost racolat pentru supravegherea unor elemente din Televiziunea Română. Însă la data respectivă eu nu mai lucram de două luni acolo. Specialiștii de la CNSAS spun că am fost cel mult „în studiu pentru racolare”, dar nu și racolat. Iar pentru falsul descoperit treizeci de ani mai târziu, care mi-a adus enorme prejudicii morale, și nu numai, m-am decis să-l chem pe securistul Costică Tănase în fața justiției.
Lucru dificil, nu se putea face fără sprijinul SRI-ului, care ar fi trebuit să-mi dezvăluie coordonatele de astăzi ale securistului. E ca și cum ai căuta acul în carul cu fân și e o operațiune de durată. Însă un foarte talentat jurnalist de la „Cotidianul”, Mihai Răzvan Vintilescu, a reușit în numai câteva luni de cercetare nu numai să afle că vărul meu trăiește, dar și unde locuiește și mi-a propus o întâlnire peste ani cu fostul securist, astăzi pensionar, Costică Tănase.
Prima întâlnire a avut loc în 30 noiembrie anul trecut. Am sunat la ușa unui apartament dintr-un bloc oarecare de pe Calea Griviței, nu fără emoții. – Cine e? s-a auzit de după ușă. – Al dumneavoastră Neculai Constantin Munteanu, am răspuns eu. – Două secunde.
După o oarecare moșmondeală, a deschis ușa un om în vârstă, mic de statură, ca să nu zic gras. Era vărul Costel, treizeci de ani mai târziu. Avea pe mână un aparat cu care se măsoară bătăile inimii. Nu cred că era special pus pentru întâlnirea noastră. – Știi cine sunt? – Da, știu, mi-a răspuns el. – Și de ce-ai venit? Vrei să-mi iei interviu? Vrei să stăm de vorbă? Ce vrei să faci? – Să vorbim, Costele. – Despre ce? – Despre trecutul nostru comun, nu trebuie să-ți fie frică. – Nu mi-e frică, deși m-ai amenințat că mă dai în judecată. – De dat, te dau în judecată, Costele. De tribunal nu scapi. – Cine e domnul? a arătat el spre omul care mă însoțea. – Un prieten, ca să am și eu un martor. – Păi, atunci vreau și eu un martor. – Desigur, Costele, însă de vorbit trebuie să vorbim. – Acum nu pot, nu mă simt bine. Hai să vorbim luni dimineața.
Luni 3 decembrie, la ora convenită, am sunat din nou la ușă. Costel – pus la sacou, sigur pe el și mai agresiv. Convorbirea, scurtă, a avut loc în fața ușii apartamentului. Mă ia repede: – Ce vrei tu acum, după optsprezece ani, mare vânător de securiști? Nu știai că eu te-am recrutat? De ce-ai așteptat atâția ani ca să mă belești? – Am venit să-mi spui de ce m-ai raportat ca informator când eu nu semnasem niciun angajament. – Ce să discutăm? Tu nu știi cum stăteau lucrurile pe vremea aia? Nu aveam nevoie de niciun angajament ca să te trec ca informator. Dacă nu erai informator, de ce stăteai devorbă cu mine? De ce nu m-ai trimis la plimbare? – De frică, Costele, pentru că mă șantajai. Însă ai comis mai multe falsuri și actele sunt la CNSAS. – Lasă-mă în pace cu actele tale! Mă ameninți, spui peste tot ce-am făcut. Eu sunt cel care-am suferit! Eu sunt victimă, nu tu!, a încheiat Costel. Și, în secunda în care însoțitorul meu a făcut o fotografie, curajosul meu văr, securistul, a intrat în casă, a tras ușa după el și n-a mai vorbit.
Sper să-l pot face să vorbească la tribunal.
Până atunci, s-auzim numai de bine.
