Născut pe 6 august 1992, la Chișinău, dar crescut în s. Sirota, raionul Orhei. A învățat Antropologie la București și Sociologie la Istanbul, iar în Moldova lucrează ca jurnalist. Fost bursier Vaclav Havel al Europei Libere la Praga, iar astăzi redactor la sic.md.
Luni
Până și lunea e mai frumoasă după un weekend întreg de odihnă. Înainte sacrificam sîmbăta pentru o sinteză a știrilor, dar acum i-am pus capăt. Altfel începe săptămâna după ditamai două zile libere!
Mă trezesc singur, fără deșteptător, înainte de 8, dar nu mă grăbesc nicăieri – lucrez de acasă. Am un singur lucru de făcut azi – să public un articol pe care-l promisesem colegilor încă săptămâna trecută. E despre politizarea campaniei de imunizare, care încă nici n-a început ca lumea, dar avem un car de politicieni care au dezbătut fiecare aspect al vaccinului, de parcă-i o turtă electorală și fiecare vrea să înhațe o bucată cât mai mare. Pe urmă se mai miră că lumea nu are încredere în vaccin!
Pe după-amiază e gata articolul, îi dăm drumul pe site. Un prieten îmi dă ciorna unui alt articol, dar e doar pe jumătate – discutăm cum să-l scoatem la capăt și încet, încet se înserează.
În pofida așteptărilor, am citit mai puțin decât de obicei pe pandemie
Seara o sun pe mama pe WhatsApp, cu video, cum fac mai în fiecare zi. Nu am trecut pe la ea de aproape o lună. M-am văzut cu prea multă lume în februarie, iar mama e în grupul cel mai vulnerabil – pensionară cu un evantai de boli și afecțiuni, care mai mărunte, care mai serioase. Ca majoritatea vîrstnicilor în Moldova, de fapt, nu? Mă enervez când aud de la unii că nu-i așa periculos Covidul ăsta, că îi afectează doar pe cei care mai au comorbidități. Dar câți oameni sănătoși, fără comorbidități avem noi în Moldova noastră? Mai ales printre cei trecuți de 60 de ani. Totul e bine la mama, așa că după discuția cu ea revin la un roman de Isaac Asimov. Va apărea anul ăsta un serial bazat pe un șir de cărți de-ale lui și m-am apucat să le citesc între timp. În pofida așteptărilor, am citit mai puțin decât de obicei pe pandemie, iar, din câte am mai văzut pe Facebook, nu-s unicul.
Marți
Azi e zi mai serioasă. Trebuie să ajung la birou să înregistrez un interviu pentru podcast, dar întâi trebuie să risc o incursiune pe lîngă Piața Centrală – am de ridicat un card de la bancă și vreau să mă reaprovizionez cu ceaiuri, semințe, nucușoare de tot felul. Este pe Armenească mai în vale o piețișoară cu prețuri foarte bune pentru chestii ca fîstîc, caju, migdale, dar și multe produse străine, îndeosebi din Italia (probabil aduse cu microbuzul, nu știu cât de legal).
Nu zăbovesc prea mult, să nu mă coste scump mai tîrziu fîstîcul ieftin de acum
Mă pornesc pe jos, iar pe drum îmi dau seama că n-am buletinul la mine, așa că adio card, cel puțin azi. Piața Centrală, în schimb, forfotește ca întotdeauna. Rar unde văd câte un om cu mască. Majoritatea nu au deloc, nici măcar sub barbă. Bine că n-am nevoie să mă bag în acest mușuroi. Trag o raită pe unde-mi trebuie mie – nu găsesc tot ce căutam, dar nu zăbovesc prea mult, să nu mă coste scump mai tîrziu fîstîcul ieftin de acum.
Ajung la birou și mă pregătesc să-i iau un interviu prin Zoom lui Sorin Ioniță de la Expert-Forum, de la București. Vorbim despre geopolitica vaccinului – ce fac Rusia, UE, China, SUA, OMS-ul etc. Plănuiam să terminăm în 40 de minute, dar ne-am întins la o oră și zece.
Ascultîndu-l pe Sorin, mi se concretizează un gînd care mocnea prin capul meu de mai demult. Figurile publice din partea cealaltă a Prutului vorbesc mult mai relaxat decât cele de la noi, din Republica Moldova. Mie-mi pare că politicienii și experți noștri îs mai complexați și aleg, pentru siguranță, un limbaj de lemn, nejustificat de formal. Culmea expresivității e când trăsnesc vreo expresie rusească.
Seara mă grăbeam spre casă, că marțea am lecție de franceză la 18:40, dar profesoara ne-a anunțat că azi nu facem curs. Afară încă nu e frig, nu mai trebuie să mă grăbesc, așa că accept propunerea mândrei mele și ne pornim acasă pe jos. O oră spre lucru, o oră înapoi – demult n-am mers atîta într-o singură zi. Se vede c-a venit primăvara.
Miercuri
De dimineață mă chinui să obțin o transcriere aproximativă a interviului de ieri. Pornesc Google Docs, apăs „Voice typing”, iar de la telefon dau „Play” interviului. Se mai blochează, mai greșește cuvintele, dar tot e mai bine decât transcrierea manuală – o muncă inumană!
Apoi iarăși pe jos în Centru – de data asta, cu buletinul în buzunar, merg să-mi iau cardul de la bancă. Cînd ajung, banca nu-i! Cică s-a mutat sucursala. Nu-i departe, dar pînă ajung e ora 13:03, adică pauză de masă. Scrîșnesc din dinți și pornesc spre birou, dar nici acolo nu pot intra – colega mea Victoria înregistrează ea un interviu, pentru același episod de podcast. Mă fîțîi prin jurul Casei Presei vreo 40 de minute cu alți doi colegi, apoi înapoi la banca.
Între timp, termină și Victoria interviul. Urmează să condensăm peste două de interviuri de câte o oră în vreo 30-35 de minute, ca să mai fie loc și pentru dialogul nostru și să ne iasă, într-un final, un episod de vreo 45 de minute. Încă nu știu dacă e într-adevăr lucru greu sau îs eu tare lenos.
După asta stau la birou cu un coleg și tăiem din interviul meu cu Sorin secvențele de care am nevoie. Când terminăm e 19:30 și nu mai am energie să merg iar o oră pe jos. Chem un taxi, dar mă gândesc că e timpul să-mi spăl bicicleta și mă apuc iar de pedalat. Măcar ceva bun din pandemia asta – am început să folosesc bicicleta în loc de transport public vara trecută. Mă mai întreabă lumea dacă nu-i greu, dacă nu-i periculos, că drumurile-s sparte, trotuarele crăpate, șoferii răi, orașul deluros… Da, așa e. Mai ales la început, am făcut vreo doi peri suri că mă stresam, dar m-am deprins repede și acum îs tare bucuros. Aștept cu nerăbdare pistele promise de administrația municipală. Era să scriu „noua administrație”, dar a cam trecut ceva timp.
Joi
Azi lucrez de acasă – tot la podcast. Îmi pare că pe timpul pandemiei s-au înmulțit podcasturile în Moldova ca ciupercile după ploaie. E un pic straniu pentru mine. Eu le ascultam mai mult seara și dimineața în troleibuz, când veneam sau plecam de la lucru. Era timp mort pe care-l salvam ascultând niște Hardcore History, RadioLab sau No Such Thing as Fish. Acum nu mai merg cu troleibuzul, din cauza Covidului, așa că nu mai ascult. Deloc. Bine că ascultă alții… sper!
Azi am lucrat pe Zoom, am ales fragmente din cele două interviuri și le-am pus noi într-o ordine care ne-a părut mai firească, mai convingătoare. Mă întrebase o colegă la început cât e de etic: îți dă omul un interviu, apoi tu i-l ciopîrțești, alegi bucăți, le schimbi cu locul, le amesteci cu fragmente din alt interviu, mai comentăm noi pe deasupra. Asta e și parte din greul lucrului: să faci tot procesul ăsta fără să denaturezi spusele intervievaților.
Seara e timpul pentru franceză. Cred că sunt unicul din grupă care nu învață franceza pentru a emigra – care cu familia, care pentru studii, dar toți vor să plece. Eu am zis la prima lecție că vreau să pot citi cărți și privi filme franceze în original. Nu știu cât de convingător am fost.
După curs, prind un meci la televizor. Echipa cu care țin, Inter Milano, cîștigă 2-1. Tribunele-s goale pe timp de pandemie. Parcă m-am obișnuit deja, dar apoi aud limpede vocea unui antrenor cum strigă „Rigore! Rigore! Rigore!”, adică cere un penalty și-mi dau seama că înainte nici vorbă să auzi ce strigă un antrenor sau un jucător pe teren. Într-un stadion gol însă se aude totul. Mai puțin fanii.
Vineri
Azi, când am mai multe de făcut, mă trezesc mai tîrziu, după 9. De dimineață ne sunăm online și ne apucăm să terminăm scenariul podcastului cu Victoria. Ca-nadins, conexiunea e slabă. Dacă nouă, în Chișinău, cu telefoane și laptopuri bune, cu internet ca lumea, ne chinuim, d’-apoi cum s-or fi descurcând elevii și profesorii prin raioane?
Bine că m-am odihnit îndeajuns weekendul precedent.
La amiază discut pe Zoom cu niște tipi de la NDI care lucrează la un studiu regional despre propagandă și dezinformare. Ce să le zic – e periculoasă propaganda rusă, dar îs buni și ai noștri, pe loc. Stăm bine și la import, și la producția autohtonă. Apoi iau un taxi la birou, unde trebuie să facem pasul decisiv – să înregistrăm episodul 3 de „Asta-i situația”. N-am reușit noi să terminăm scenariul pînă la capăt, dar ne descurcăm pe loc. Aș vrea să zic că gata, cu asta se încheie săptămîna de lucru, dar precis prin weekend vom mai avea de lucru cu montatorul. Bine că m-am odihnit îndeajuns weekendul precedent.