Publicarea sub egida Filarmonicii din Berlin a unui mare set de discuri - 22 la număr, în format SACD, transferuri din arhive și restaurări după ultimele reguli ale artei și tehnologiei sunetului -, intitulat Wilhelm Furtwängler Înregistrările radio 1939-1945, este un eveniment considerabil zilele acestea atît în Germania, cît și în alte țări, unde celebrul dirijor german continuă să se bucure de o imensă admirație. Este cazul Japoniei, în primul rînd, unde setul berlinez a și fost distribuit cu prioritate, comercializarea sa în Germania și Europa, în general, fiind întîrziată cu aproximativ două luni.
Șaizeci și cinci de ani după moartea sa, Wilhelm Furtwängler este, în continuare, considerat etalonul principal al artei dirijorale, pentru foarte multă lume, cel mai important, mai mare, dirijor al secolului al XX-lea. Setul de discuri include materialul păstrat în arhive din 21 de concerte (nu toate integral), unele transmise live, altele înregistrate și difuzate ceva mai tîrziu, din anii 1939-1945, la care se adaugă un remarcabil interviu cu inginerul său de sunet în acea perioadă, Friedrich Schnapp, ce avea să-i devină un prieten.
Într-un cu totul admirabil livret al setului de înregistrări, practic o carte de 184 de pagini, text bilingv german și englez, regizorul și criticul Eric Schülz, care a jucat un rol notabil în conceperea proiectului și a ediției, rezumă astfel importanța mărturiei documentare: „Un lucru este sigur: doar între 1939 și 1945 ... [Furtwängler] i-a fost posibil să lucreze la înălțimea puterilor sale, într-o sală pe care a considerat-o ideală din punct de vedere al acusticii, cu o orchestră pe care o cunoștea în detaliu și era încă în formă bună (Filarmonica berlineză postbelică a trebuit să se mărginească la instrumentiști îmbătrîniți și o penurie de talente tinere), într-o ambianță de înregistrări live ce l-a stimulat, cu un inginer de sunet în care avea încredere și putea să-i împlinească dorințele, și în condiții tehnice favorabile și satisfăcătoare. În consecință se poate spune că [Furtwängler] ar fi considerat această ediție, în ansamblul ei, ca ilustrînd punctul de culme al artei sale creative”.
Istoria acestor înregistrări este una absolut pasionantă din orice unghi o privești. Concertele ilustrează, s-a spus încă în epocă, „o revoluție totală în înregistrarea sunetului”, în condițiile în care cercetătorii germani de la compania AEG și cea de film UFA, puseseră la punct în 1941 „noul proces de înregistrare magnetică [...] pentru o înregistrare și redare a sunetului de înaltă calitate, lipsită de zgomot de fond”. Hitler era cel dintîi dotat cu un magnetofon, iar în iulie 1942, Goebbels declara înregistrările pe bandă drept „promisiunea cea mai mare pentru viitor și industria discului”.
Circa 40 de lucrări dirijate de Furtwängler cu Filarmonica din Berlin, din anii 1942-1945, s-au păstrat în arhiva companiei radio a Reich-ului, multe transmisiuni cu întîrziere ale unor concerte, ce trebuiau înregistrate în prealabil. Distrugerile cauzate de aviația britanică la fabrica IG Farben, producătoarea benzilor de magnetofon, în 1943, aveau să conducă la o penurie de bandă de tip C, de primă calitate, și la producția unui tip de bandă, „L”, mai puțin fiabilă, rezistentă și capabilă să redea finețea muzicii. Doar înregistrarea Simfoniei a 5-a de Bruckner din 1942 se păstrează pe o bandă de bună calitate, restul fiind copii după banda master, ce plecau la cele șase posturi emițătoare dotate cu magnetofoane, la Königsberg (astăzi Kaliningrad în Rusia), Leipzig, Breslau (astăzi Wroclau în Polonia), Hamburg, München și Viena.
La sfîrșitul războiului, Casa Radio (Haus des Rundfunks) de la Berlin a fost ocupată de trupele sovietice, iar în 1947-48, unul din ofițerii sovietici, Konstantin Adjemov, ulterior profesor la Conservatorul Ceaikovsky din Moscova, a selecționat circa 1500 de benzi de magnetofon cu muzică clasică, care au luat drumul Moscovei. În 1956 aceste înregistrări aveau să reapară pe discuri LP ale casei sovietice Melodya.
Germanii au aflat astfel primele date despre soarta înregistrărilor dispărute, iar în perioada perestroikăi, Klaus Lang, pe atunci redactor al postului de radio vest-berlinez Sender Freies Berlin (SFB) se întîlnea cu directorul Serviciului de muzică de la Radio Moscova. În urma negocierilor, SFB trimitea la Moscova 20 de benzi, care reveneau înregistrate cu copii ale concertelor lui Furtwängler. Ulterior a reieșit că acestea erau copii ale unor mai vechi copii din Arhiva radiodifuziunii Reich-ului și că pe unele din ele, sovieticii adăugaseră reverberație artificială. Deutsche Grammophone avea să scoată totuși atunci o cutie cu 10 CD-uri, care au făcut senzație la apariția lor în Occident.
Postul SFB a solicitat ulterior, la căderea comunismului, în 1990, repatrierea benzilor originale, iar rușii au acceptat cererea la 14 decembrie, înapoind într-un gest calificat „de bunăvoință și fără costuri,” 1462 de benzi muzicale, ce au intrat apoi într-un proces de salvgardare și restaurare la Berlin. Pe parcursul acestuia, directorul Klaus Lang raporta „cu regret, că unele din înregistrările lui Furtwängler ce sosiseră în copii în 1987, nu au mai putut fi găsite în cutiile cu înregistrările originale căpătate în al doilea transport, din 1991”. Și editorii de astăzi ai setului indiscutabil de o importanță istorică majoră, notează că în 2018 situația nu se modificase. Rusia nu a returnat încă toate benzile Radiodifuziunii Reich-ului.
