Linkuri accesibilitate

Exilul și împărăția lui George Enescu


George Enescu

Au trecut 65 de ani de când George Enescu a murit (aproape) singur, cam scăpătat, departe de țară. De atunci, tot departe e. Și, cumva, singur.

Frica de pandemie și indiferența față de un subiect care nu aduce aprecieri „de masă” i-au făcut taciturni pe artiștii care l-ar fi putut celebra, fie și prin concerte online sau printr-o evocare. Nici chiar ministrul Culturii nu a părut mai interesat. L-a pomenit într-o doară, în mod vizibil, obligat de prerogativele sale oficiale. Nici nu știm dacă a spus „Enescu” sau „Ionescu”.

Enescu stârnește în România un sentiment dulce-amar: o personalitate copleșitoare care mai are încă multe de dezvăluit, dar pe care românii tind s-o ignore sau să nu-i dea prea mare importanță. Este o uitare venită din culpabilitate, o uitare cultivată de sistemul de educație și cultură care nu se grăbesc nici astăzi să asimileze valori repudiate pe vremea sistemului totalitar. Este cazul lui Victor Brauner, al lui Brâncuși sau al Constantin Silvestri. E cazul lui Horia Stamatu sau (de ce nu?) al lui Goma. Nu de puține ori societatea civilă s-a agregat parcă de la sine și împotriva mainstreamului instituțional în jurul unor valori/obiective strategice, inițiind colecte financiare sau punând umărul de-a dreptul pentru recondiționarea memoriei unor personalități dispărute pe care comuniștii le repudiaseră.

Comuniștii nu-l iubeau prea tare. Era reprezentantul detestatei clase burghezo-moșierești, muzica lui nu se supunea canoanelor dar, pentru că avea anvergură internațională, ca și Brâncuși, s-au mulțumit doar să-l umilească public prin articole chipurile de muzicologie în care îi criticau stilul modernist „fără legătură cu poporul”, dar îl și cultivau în particular. După moarte, l-au utilizat cu precădere în scopuri propagandistice, organizând Festivalul Enescu folosit adesea ca trambulină pentru compoziții bine orientate propagandistic. Din rațiuni financiare, mai apoi, festivalul a început să fie organizat la doi ani, în alternanță cu concursul. Nu se mai găseau bani, cum nu s-au găsit bani nici pentru Cumințenia pământului.

Corneliu Baba - Enescu
Corneliu Baba - Enescu


George Enescu s-a născut la Liveni, pe 19 august 1881 și, la doar șapte ani, a fost primit la Conservatorul din Viena pe care l-a absolvit cu lauri la unsprezece ani. Studiase vioara pe care ajunsese s-o stăpânească la fel de bine ca maeștrii săi și se decisese să devină compozitor. Brahms era eroul său și cântase chiar sub bagheta acestuia o simfonie și un concert pentru pian. Brahms și Wagner făceau parte din sistemul lui vascular, cum spunea el. Massenet îi scria lui Costache, tatăl lui Enescu, pe când compozitorul avea doar 13 ani că fiul lui este „un creator excepțional” care avea „cea mai interesantă constituție muzicală posibilă.” Pentru că Enescu face parte dintr-o categorie foarte restrânsă de compozitori precoce unde îi are alături pe Mozart și Mendelssohn, de pildă. Fără doar și poate, studiile sale simfonice, Balada sau Poema română (compuse până în 17 ani, cu toate) sunt similare ca bogăție, expresivitate, limbaj muzical cu cele 12 simfonii de cameră compuse de Mendelssohn la 14 ani sau cu concertele pentru pian ale lui Mozart compuse la 10 ani. Cumva, Enescu a reușit să descopere o direcție muzicală proprie, într-o perioadă în care compozitorii erau prinși în siajul impresionismului, al curentului Schola Cantorum din Paris sau al celei de-a doua școală vieneză. Enescu s-a impregnat, probabil, de la impresioniști cu fluiditatea oceanică a armoniei și ritmului, dar a păstrat o rigoare a compoziției, un ton lapidar, în care temele se succed, se întrepătrund și se cheamă, vertebrând întregul opus, ca leit-motivul wagnerian. Este o muzică incantatorie, ancestrală, austeră uneori, profund-misterioasă, esențială.

A compus mai apoi cinci simfonii (ultimele două – neterminate), muzică de cameră, Oedip, o operă enigmatică la frontiera dintre primitivism și atonalism, între mixolidicul arhaic și poliritmia și cromatica muzicii de avangardă... A fost silit să dea concerte (capriciile vieții, ale soției) , să facă muncă pedagogică (a compus chiar o piesă pentru trompetă care a fost multă vreme în programa Conservatorului parizian). Înainte de Al Doilea Război a donat o mică avere Consiliului de miniștri pentru a apărarea națională. „Un gest frumos”, scria Constantin Argetoianu în însemnările sale zilnice din iulie 1939. Nu a putut să nu remarce și începutul de scolioză de care dădea semne Maestrul și care a dus la întreruperea vieții concertistice.

Regele Mihai I al României
Regele Mihai I al României

După război, speranțele l-au mai reținut în țară (sau legat sufletește de ea) până în 1946 când se exilează la Paris. Oficial, pleca într-un lung turneu american. Poate de aceea, pentru a-și pregăti plecarea, în aprilie același an, fusese și într-un turneu la Moscova unde a cântat alături de David Oistrah, Lev Oborin, Emil Ghilels și Daniil Șafran. Mai mult, numele lui apărea pe buletinul de vot al Blocului Partidelor democrate, la alegerile din noiembrie 1946. În septembrie, însă, se îmbarcă la Constanța pe un vapor către Statele Unite. Chiar și așa, comuniștii, care aveau nevoie de legitimitate, mai ales când venea de la o personalitate de calibrul lui Enescu, l-au păstrat în fruntea Societății Compozitorilor. Numele lui apare* tot mai des în documentele Serviciului Român de Contrainformații, prin Biroul diplomatic al Ministerului de Externe. Sunt documente care au ajuns la cel mai înalt nivel: la secretarul general al Președinției Consiliului de miniștri. Adică la Emil Bodnăraș, agent NKVD, implicat, printre altele, alături de Pătrășcanu, în arestarea lui Ion Antonescu, în august 1944. Unul dintre aceste documente emise de Serviciul de informații externe este acceptul lui Enescu de a candida (independent) pe listele frontului format în jurul Partidului comunist. Al doilea document, în schimb, îi va fi întărâtat pe comuniști la maxim: Enescu acceptă, din nou, candidatura, dar insistă asupra faptului că nu este implicat în politică și că nu își asumă niciun angajament politic. Încheie spunând Trăiască țara și Regele! Un final demn de Poema română cea care în versiunea comunistă era ciuntită de Imnul regal din final.

Oricum, propaganda comunistă s-a folosit de prezența lui în ringul electoral. De altfel, a și fost ales în contumacie, în Marea Adunare Națională. Și pentru a-l convinge să vină în persoană să se bucure de statutul de geniu consacrat (după modelul Mihail Sadoveanu) și de privilegiile noii burghezii roșii, în 1947 a primit decorația pentru Serviciu Devotat iar în 1948 a fost primit în Academia Republicii Populare. Apoi, în 1949 s-a rupt și această legătură. În ultimii ani s-a dedicat celei mai esoterice părți a creației sale: Poemul simfonic Vox Maris, simfonia de cameră pentru 12 soliști, quartetul doi... Odată stabilit la Paris, Enescu a devenit un obiectiv al investigațiilor securității, instituție care, paradoxal, ne oferă informații la prima mână despre condițiile de viață ale compozitorului, despre cei care-l frecventau, despre prieteni și adversari. În dosarul lui Enescu se găsesc informații și despre apropiații lui rămași în țară, urmăriți și ei, ca elemente negative și periculoase. Florica Musicescu, Mihai Jora, Mihail Andricu...

Deși umpluseră închisorile cu prietenii lui și-i rechiziționaseră proprietățile câte și cum erau în țară, comuniștii au încercat să-l convingă să revină, măcar într-o vizită de curtoazie. Ba chiar îi plăteau indemnizația de academician și onorarii pentru diverse lucrări (banii au stat multă vreme la Ambasada de la Paris, Enescu a refuzat să se atingă de ei și a fost surd la cererile ambasadorului de a veni să-i ia). Nu au vrut, nici el, nici Maruca să se întoarcă în țară. Au încercat totuși să ia legătura cu cei care făceau naveta București-Paris (întâmplător sau nu, informatori ai Securității). Nu ar fi vrut decât niște partituri din casa de la București de care ar fi avut nevoie pentru compozițiile sale (el) și de niște poze de familie (ea). Voia să revizuiască, printre altele, Simfonia a treia și Suita a doua pentru orchestră. În acești ultimi ani, în care a fost țintuit de boală și bătrânețe, nu a mai compus decât patru lucrări. Avea multe și de toate felurile probleme financiare și până la sfârșitul vieții a fost chinuit de sărăcie și nesiguranța zilei de mâine.

A murit în noaptea de 3 spre 4 mai 1955.

___

M-am folosesc în această evocare, printre altele, de extrase din presa vremii și de dosarele lui Enescu de la CNSAS, sintetizate pe site-ul Musicians in archives, la adresa https://www.muzicieni-in-arhive.ro/george-enescu-en.php consultat în 5-6 mai 2020

Vezi comentarii (1)

XS
SM
MD
LG