Cei care atrag atenția asupra fenomenului "cancel culture" se întreabă dacă mai avem dreptul astăzi de a combate, argumenta și contrazice, chiar cu riscul de a contraria și de a șoca. Dacă nu cumva o anumită stângă militantă, angajându-se excesiv în favoarea minorităților de tot felul, a pierdut viziunea universalistă. Dacă ideea de a fi „identitari” nu duce cumva la cenzură, deoarece nu poate exista o identitate unică.
În sfârșit, dacă nu cumva noii cenzori se adorm singuri cu obsesia de a fi woke...
Alții spun, dimpotrivă, că nu există niciun fel de “cancel culture” și că expresia este o invenție la fel de fantasmagorică pe cât e și “sexo-marxismul” care chipurile ar domina universitățile occidentale.
Altfel zis, nu există “cancel culture” pentru că el nu e altceva decât acel puritanism grefat pe pacifism polițienesc ce domină academia în Occident de jumătate de secol încoace. Ideea că “nu se mai poate vorbi liber” e o prostie. Niciodată nu s-a putut vorbi “liber” în sensul în care înțeleg asta est-europenii, fie ei români sau polonezi sau locuitori ai unei imaginare -Sylvanii.
Adevărul este că pentru mulți dintre intelectualii est-europeni, a “vorbi liber” în universități și media academice înseamnă să faci glume sexiste la curs sau să-ți exprimi necenzurat obsesiile cu rasa și ADN-ul pe rețele sociale.
În schimb, “cancel culture” înseamnă pentru ei că nimeni nu-i mai lasă să se exprime cum poftesc despre superioritatea mitică a occidentului sau a omului alb. Același occident pe care ei îl văd, în același timp, în declin perpetuu. Trebuiau să găsească un termen pentru această contradicție în care se închid singuri, așa că o vreme va trebui să ne resemnăm cu ideea că perplexitatea lor se va numi “cancel culture”.
După care vor găsi altă lamentație...
Adevărul este că majoritatea conservatorilor români care se plâng de "cancel culture" n-au văzut nimic de protestat când o ceată de români "verzi" a năvălit să boicoteze un film la Muzeul Țăranului Roman, întrerupând proiecția, pentru că era un film "amoral" care mânjea simbolic valorile simple ale țăranului căruia îi e dedicat locul.
Săptămânalul politico-satiric francez Charlie Hebdo tocmai a scos un număr special dedicate așa-numitei „cancel culture”. Una din concluzii este că fenomenul e real, însă nu poate fi imputat vreunei cabale, nu este ceva organizat, ci plutește în aerul timpului, în special în țările anglo-saxone, în SUA și Marea Britanie. O țară ca Franța, unde sarcasmul și „dreptul la blasfemie” sunt ideologie națională, e încă departe de asta. (Lucru dovedit chiar de existența unor reviste precum Charlie Hebdo sau Le Canard enchaîné.)
Nu în Franța o editură ar scoate o carte de pe piață pentru a nu jigni sensibilitatea cutări sau cutărei minorități. Franța încă are scriitori precum Houellebecq, care par a scrie dinadins ca să ofenseze pe toată lumea.
Paradoxal, dacă această «cancel culture» face ravagii în mediile universitare și în presa din SUA, asta e din pricina totalei libertăți de exprimare de acolo. Cum a spus-o cercetătoarea Nathalie Heinich într-o tribună în Le Monde, Constituția americană garantează o totală libertate de exprimare și cum nimic nu e prevăzut în lege pentru a limita excesele, rămâne doar mobilizarea publică.
Candoare anacronică
Rămâne însă un fapt că unii critici ai ceea ce ei identifică drept „cancel culture” se comportă cu candoare anacronică, de parcă abia acum ar descoperi Internetul. Ei ignoră că vocile acelea aglutinante care reușesc sa mobilizeze o coaliție de indignați sunt de fapt doar în aparență coalizate și coordonate. Multe voci nemulțumite provin, desigur, din „generația ofensată”, însă ea nu este atât de uniformă pe cât ar rezulta din avertismentele apocaliptice ale celor care văd sfârșitul civilizației în această îmbucătățire a corpului social în nenumărate identități specifice.
Mai intervine aici și foarte multă inadaptare, iar ruptura generațională nu este doar o figură de stil...
Am putut astfel vedea, în România, nemulțumirea unor publiciști care constatau cu dezgust și oroare că astăzi oricine poate să publice ce poftește fără a mai trece prin filtrul înțelept al unei redacții. Oamenii din această generație ar dori de fapt ca discursul lor de la catedră să funcționeze in continuare, ei profitând de noile tehnologii, dar ca publicul să nu aibă nimic de spus, ca totul să rămână ca „înainte”, in illo tempore. Asta nu mai este însă posibil.
Afară de cazul în care o supernova, sau o furtună solară de amploare nemaiauzită, va oblitera electricitatea și digitalul pe Pământ, făcând să dispară, printr-un click galactic, totalitatea arhivelor virtuale, lumea de azi nu va mai reveni la centralizarea cunoașterii și a autorității intelectuale.
Cei speriați de „cancel culture” deplâng de fapt ceea ce s-a schimba pentru ei, acea pierdere a statutului sacerdotal al intelectualului oficial, faptul că ei nu mai controlează felul in care e perceput discursul cultural, filozofic și social. Dar în loc sa vadă asta ca pe e o oportunitate, ca pe o manieră de a testa noi tehnici și mecanisme narative și creative, ei dau vina pe „cancel culture”.
Există și o derivă identitară minoritară care a ajuns să ascundă...
Dar, pentru a încheia, este incontestabil că există și o derivă identitară minoritară care a ajuns să ascundă, să oculteze universalitatea. Acolo unde odinioară aveam turniruri de idei, înfruntări retorice, avem acum doar strigăte de suporteri, de o parte și de alta, ca la un meci. Este prețul inevitabil al democratizării internetului și al accesului universal la cunoaștere.
În final, fără a oferi o rețetă de supraviețuire, nu putem decât să ne spunem că orice carte care merită citită va ofensa întotdeauna pe cineva.
