S-ar crede că -- fiind prin esență antieuropene -- extremele politice, atât de dreapta cât și de stânga, ar trebui să nu fie prea preocupate de perspectiva cooptării Ucrainei și Moldovei in UE, dacă nu chiar să o aplaude și să o încurajeze. Sau, cel puțin, să le fie indiferent cum își așterne viitorul o Uniune la care ei nu doresc să participe.
Realitatea este însă alta. Pentru extrema dreaptă, cel puțin, trebuie avut în vedere spectrul imigrației (deși în Franța, extrema stângă a lui Jean-Luc Mélenchon arată o tendință la fel de pronunțată către „preferința națională” ca și formațiunea de dreapta a lui Marine Le Pen).
Ceea ce sare imediat în ochi când se analizează structura și funcționarea extremelor în Parlamentul European este dezbinarea dreptei. Stânga este relativ unită, în vreme ce dreapta e mai întotdeauna dezbinată, de la o legislatură la alta, mandat după mandat.
De unde vin îndoielile politicienilor dreptei sau stângii extreme
În general, prezența în Parlamentul European a atât de multor extremiști și anti-europeni, cel puțin 10% din numărul eurodeputaților (după estimările cele mai prudente), nu are în realitate o mare incidență asupra vieții politice a legislativului european.
Îndoielile politicienilor dreptei sau stângii extreme (anticapitaliste și naționaliste), atunci când sunt sincere, sunt generate, evident, mai degrabă de preocuparea permanentă că muncitori ieftini din Est vor veni să ocupe locurile de muncă ale vesticilor. Nu poate însă fi negată o schimbare mai generală în atitudini, chiar și în centrul spectrului politic.
E revelator astfel cum a evoluat faptul că în 2019, în momentul formării actualei Comisii Europene, președinta Comisiei, Ursula von der Leyen, a creat pentru prima oară un post de „comisar pentru protejarea modului de viață European”, iar inițiativa a stârnit atunci mare scandal. Denumirea acoperea un departament care în alte structuri s-ar numi cel al „imigrației”, dar numindu-l „protejarea modului de viață european” părea că s-ar sugera că imigranții constituie o amenințare pentru europeni.
Atlasul valorilor europene
În realitate, era vorba de o concesie in direcția est-europenilor, cum sunt partidele de guvernământ din Polonia și Ungaria. Și aici se ajunge la un aparent paradox: tocmai acei est-europeni care au fost primiți cu brațele deschise în UE, în 2004, 2007 și 2013, se arată acum prinși in tendințe autoritare și respingând elemente de bază ale democrației și toleranței occidentale. Astfel, Atlasul valorilor europene, realizat de universitatea din Tilburg (Olanda), a arătat că acolo unde 90% din olandezi consideră homosexualitatea ca fiind perfect „normal”, doar 10% din români împărtășesc această părere.
În unele cazuri, societățile est-europene par chiar să fi regresat. Procentul de cehi care nu doresc să aibă migranți printre vecini a crescut cu 35% din 1990 încoace. O atitudine similară în Ucraina, unde un sfert din cei intervievați au afirmat că nu doresc să aibă vecini „de altă rasă", dublu față de cei 12% din 2006.
În această situație, reticența vestică în a primi o țară estică de dimensiunile Ucrainei, unde populația nu împărtășeste neapărat aceleași valori europene, depășește simplul cadru al extremei drepte.
Dezbinarea deputaților de dreapta
Dezbinarea deputaților de dreapta a fost întotdeauna o realitate atunci când au intrat în Parlament grupuri și grupuscule extremiste: aceștia nu au putut să se alieze. Rivalitățile naționale, culturale și istorice rămân prea mari. De pildă, extrema dreaptă flamandă este inamica istorică a celei germane: ultranaționaliștii flamanzi nu pot uita cum Germania le-a invadat țara de două ori.
Rivalități similare există între dreapta extremă italiană și cea austriacă, ca să nu mai vorbim de tensiunile dintre extremiștii maghiari și cei din țările vecine cu Ungaria. Acum mai bine de un deceniu, grupul extremei drepte s-a stricat, pierzându-și dotațiile din Parlament, precum și dreptul de a interveni în dezbateri, după ce formațiunea a fost părăsită de deputații din România Mare ai lui Corneliu Vadim Tudor, care voia să protesteze împotriva felului in care tovarășa lor de grup, Alessandra Mussolini, nepoata dictatorului fascist Mussolini, vorbise despre români.
La fel, anti-europenii britanici din UKIP ai lui Nigel Farage, în precedentul mandat anterior Brexitului nu putuseră forma o alianță cu Frontul Național din Franța al lui Marine Le Pen. Nu doar că cei doi lideri se detestau personal, dar Nigel Farage nu înceta să sublinieze fondul xenofob și anti-semit al Frontului Național… ceea ce e paradoxal, date fiind scandaloasele sale remarci similare despre români.
La rândul ei, Marine Le Pen l-a numit pe Farage rasist, preferând să se apropie de flamanzii lui Bart de Wever și de partidul olandez al lui Geert Wilders. Marine Le Pen a exclus de asemenea întotdeauna orice alianță cu formațiunile de caracter net fascist care sunt Jobbik din Ungaria, Zorile Aurite din Grecia sau Ataka din Bulgaria.
