Herman (titlul provizoriu al filmului) este un proiect cinematografic inițiat acum șapte ani. Filmul, în postproducție acum, a fost prezentat de Asociația Junii în colaborare cu Artmark în speranța colectării unor fonduri pentru finalizarea acestei etape.
Victoria Baltag, regizoarea și producătoarea filmului, a participat în 2011 la un simpozion organizat la Râmnicu Sărat de Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului. Reuniunea era dedicată unuia dintre cele mai înfricoșătoare experimente sociale din secolul trecut: reeducarea deținuților politici. Din această experiență a rezultat un proiect independent care a angrenat trei sute de actori și de două ori mai mulți oameni în spatele camerei de filmat.
Era greu ca un asemenea proiect (finanțat din banii personali ai regizoarei și din donații) să fie (doar) unul artistic, mai ales că apare pe fondul unei ignoranțe și uitări quasigenerale. Orele de istorie din școală nu consacră prea mult timp acestui subiect, poate pentru că e traumatizant și îi afectează sufletește pe elevi, poate din pudoare sau pur și simplu pentru că-l consideră exotic și irelevant.
Cărțile consacrate fenomenului Pitești sunt de negăsit și exemplarele existente au o circulație rstrânsă. De aceea, chiar dacă are și ambiții artistice, ceea ce prevalează în pelicula Victoriei Baltag sunt realitatea istorică și dorința kathartică de a-l face pe spectator să se identifice cu tragedia umană a personajelor și, implicit a societății în istoria căreia au încăput asemenea orori. Filmul este, prin urmare, în principal un re-enactment, o reconstituire aproape literală a succesiunii de evenimente ducând la apariția iadului de la Pitești, o posibilă ilustrare a unui proces de industrializare a torturii și morții care i-a speriat chiar și pe liderii comuniști de atunci. Și să nu uităm că în anii 1950 se băteau zi de zi recorduri la mortalitatea „dușmanilor interni” prin pușcăriile comuniste.
Uitarea este una dintre bolile contemporane, deopotrivă risc major ca istoria să se repete în buclă, chiar dacă naivii cred că merge înainte. Naivii de azi sunt ei înșiși rezultatul unei inginerii sociale reușite. Multe dintre disfuncțiile societății românești sunt un rezultat direct al absenței unui real proces al comunismului. Numai astfel mentalitatea comunistă a putut supraviețui la mai toate palierele sociale. Realitatea de zi cu zi ne confruntă cu pervertirea subtilă a valorilor morale, cu o masificare tot mai accentuată rezultată din spălarea creierilor de amintiri (amintirile fac rău sănătății, se spune, trebuie să le eliminăm prin uitare, nu prin exorcisme colective). Educația precară, oamenii monodimensionali captivi ai unei vieți fără orizont produc în masă ceea ce Eugen Țurcanu, profet și guru al reeducării de la Pitești, obținuse în eprubetă.
Filmul Victoriei Baltag, așadar, este una dintre încercările de a explica cum un tragic experiment social ca acela pus la cale la începutul anilor 1950 dincolo de zidurile penitenciarului Pitești a putut fi aplicat la nivelul întregii societăți, transformând țara într-un laborator și pe unii români în prime exemplare de om nou. Filmul ascunde sub haină ficțională, parcă din pudoare pentru cruzimea naturii umane și a realității românești, mecanismul care a dus la metamorfoza lui Herman Moraru (aka Eugen Țurcanu) din legionar fundamentalist în membru fidel al Partidului comunist și înfocat susținător al transformării omului prin tortură, inginerie socială și reeducare doctrinară. Într-o tragică parodie Țurcanu însuși a aplicat acest mecanism de metamorfozare (Cunoaște-te pe tine însuți, în întrega ta natură bestială) asupra ciracilor din pușcărie, în cadrul unui program experimental supervizat de Nikolski, Securitate și desigur Partidul muncitoresc.
Probabil că pentru cei care nu au citit cărțile lui Goma sau Ierunca, totul scenariul pare de un hipernaturalism dus la extrem, desprins din filmele lui Pasolini. Regizorul italian făcuse din degradare și tortură, din umilirea în public, eshatologie și scatologie, sexualitate și nuditate o temă de meditație a filmelor sale. De înțeles, ca și Herman, filmele lui Pasolini sunt urmare a experienței unui veac petrecut între extremele camerelor de gazare și gulag. Fără a duce comparația mai departe, trebuie spus că și Pasolini, ca și alți regizori neorealiști italieni (și, mai târziu, regizorii danezi ai mișcării Dogma 95) au folosit priza de sunet real, actori începători (amatori sau pur și simplu, oameni obișnuiți), filmările cu camera pe umăr, parcă voit mișcate, asociindu-le filmărilor fixe (ca în scena crucificării și a liturghiei pe dos, satanice) și o regie atipică cu multă lumină naturală și unghiuri vizuale neașteptate sau personalizate (identificând, așadar, spectatorul cu privitorul sau, de cele mai multe ori, cu eroul principal). Filmul Victoriei Baltag amintește, din acest punct de vedere dar și pentru că e o încercare de deconstrucție a unui experiment social, de The Stanford Prison Experiment (2015), în fapt versiunea occidentală a unui alt experiment social care a deviat producând daune mortale.
Fenomenul Pitești a fost o încercare de a aplica metodele lui Makarenko în închisorile comuniste, pentru a-i spăla pe creieri pe deținuți care, odată reeducați, urmau să deconspire rețele de dușmani și să-și facă propria autocritică (în fapt, autodesființându-se). Metodele erau variate de la tortura fizică (bătaie, unghii smulse, coprofagie), până la cea morală și spirituală (deținuții sunt puși să imite parodic ritualul liturgic, crucea este înlocuită cu un falus de lemn), cu scopul ca deținutul să fie degradat, înjosit, demoralizat, desființat. Țurcanu a fost cel care și-a inițiat apropiații în această metodă, după ce a fost el însuși distrus sufletește prin frică și teroare, în închisoarea de la Suceava unde a ajuns după o arestare neașteptată și, aparent, fără motiv, de vreme ce Țurcanu/Herman fusese un legionar convertit la comunism și, se spune, informator al Securității înainte de arestare. Amintirea vieții paradisiace de dinainte îl face să devină cel mai important agent al răului în infernul penitenciar. În lanțul trofic comunist el era călăul fără de care nu putea exista Teroarea roșie. Țurcanu era el însuși un experiment al politrucilor partidului care voiau să-și dea seama, fără a se mânji ei pe haine, care era limita suportabilității unui om, ce și cât trebuie să-l ții strâns în menghină pentru a-l transforma irecuperabil. Cu alte cuvinte, legile selecției naturale în zone extreme aplicate în infernul penitenciar. Frica pe care o inspira Herman/Țurcanu (și întreg Sistemul, care devine unul dintre personajele simbolice ale filmului) s-a înscris adânc în sufletul oamenilor, atât de adânc încât suferă de ea și nepoții celor terorizați.
Încercarea de a modifica genetic omul pentru a-l face apt să supraviețuiască noilor vremuri a reușit: genomul uman pare să fi fost modificat și doar exorcisme dureroase și îndelungate ne-ar mai putea vindeca. Din păcate, oamenii tind să aleagă soluții comode: uitarea pare cel mai eficient antidot. Penitenciarul din Pitești nu mai funcționează și e pe punctul de a fi demolat, ceea ce va apropia de ficțiune și mai mult filme ca Herman și cărți ca Patimile după Pitești a lui Paul Goma. Va fi ușor după aceea să se spună că totul nu a fost decât o ficțiune artistică. În spatele indiferenței nu e de mirare că Teroarea roșie a devenit Ciuma roșie. Un film ca Herman ne trage de mânecă să privim tabloul în întregime. Și nu o putem face decât dacă privim în propria istorie ca într-o oglindă.
