Născută la 22 septembrie 1962, in satul Andrușul de Jos, raionul Cahul. A absolvit Școala Pedagogică ,,A.S. Macarenco” din orașul Cahul. La vârsta de 20 ani și-a început cariera de pedagog. Apoi a făcut recalificare în Management Educațional. Activează ca învățător în gimnaziul ,,George Coșbuc” în satul de baștină. De 18 ani deține gradul didactic I (unu) în învățământul primar și de 9 ani deține funcția de director adjunct instruire. Iubește ceea ce face!
Luni
Luni, un nou început.
Mulțumim Doamne! După două săptămâni de lucru cu elevii ,,la distanță”, astăzi revenim în sălile de clasă, vom activa cu prezența fizică. Fooooarte bucuroasă!
Dar totuși sunt un pic îngrijorată: mă gândesc că va trebui să-mi croiesc timp pentru a consolida cele predate în online, să îndeplinesc rugămintea mătușii, să încep pregătirea unei activități extracurriculare. Și chiar din draga dimineață am scris un mesaj de felicitare pentru colectivul didactic al gimnaziului „Grigore Racoviță” din satul vecin( rugămintea mătușii). Astăzi este Sfântul Grigore Teologul, iar școala din satul vecin chiar îi poartă numele tatălui mătușii mele, care a fost deportat cu întreaga familie în anul 1941, iar în casa și gospodăria lui, de atunci și până astăzi, este școala.
Vorbesc entuziasmați , gesticulează, sunt foarte bucuroși că am revenit
Ora 7, 50 min. Merg spre școală. La ora opt, deja sunt câțiva elevi prezenți. Apoi, unul câte unul, copilașii au început să se adune ca albinele la floare. De cum au intrat în clasă, copiii au început să-și exprime bucuria revederii cu clasa, cu colegii, învățătoarea. Vorbesc entuziasmați , gesticulează, sunt foarte bucuroși că am revenit. Mă bucur și eu împreună cu ei. Adevărul pur glăsuiește proverbul: „Abia atunci când suntem lipsiți de ceva, începem a prețui”.
Pe parcursul zilei începem pregătirile pentru activitatea „Grigore Vieru –poetul copiilor”. Avem cinci zile lucrătoare la dispoziție, sper să reușim.
Ajung acasă la ora 16. Obosită. În timp ce fierbe cina , răsfoiesc săptămânalul pedagogic „Făclia” ( o ediție mai veche). Citind, găsesc următoarele: Încercați să înlocuiți, la fiecare nivel al vieții, gândurile negative cu cele pozitive. Viața va deveni brusc mai frumoasă”.
Cu siguranță, viața este frumoasă!
Noapte... Fac niște totaluri așa, ca pentru mine. Ce preconizasem, s-a făcut. Mulțumesc, Doamne, pentru încă o zi din viață, petrecută cu folos, zic eu.
Marți
Ca de obicei, m-am trezit la 6, mi-am băut încet, cu înghițituri mici cele 300ml de apă călduță cu „leacul” pentru tiroida mea problematică.
Ies în ogradă. Trăiesc la sat și îmi place dimineața să ies afară. Mult nu mă rețin, bate un vânt nemilos.
Deschid rețelele... Aici sfaturi peste sfaturi, idei peste idei pentru cei de la putere. Da, totul depinde de ce este în sufletul și creierul omului.
Nu am prea mult timp pentru a „dezghioca” cele scrise, merg la muncă. Fac asta de 40 de ani, zi de zi (excepție face concediul anual). Lucrez cu copiii de vârstă școlară mică. Sunt răbdătoare. Sunt optimistă, sufletistă. Ador copiii. Nu sunt super erou, nuuuu! După părerea mea, asta este ceea ce trebuie pentru a fi astăzi învățător. Este nevoie să știi exact ce să faci pentru a ajuta un copil care se luptă să învețe matematică, citit-scrisul și alte materii, fără să-l rănești.
Apropo, de matematică. Cele două săptămâni de „școală online”, și-au lăsat amprenta pentru copiii de clasa a II-a. Noțiunile „de atâtea ori mai mult”, „de atâtea ori mai puțin”, „cu atâta mai mult”, „cu atâta mai puțin”, s-au încâlcit rău de tot în timpul școlii la distanță. Ne trebuie ceva timp să le descurcăm.
După cum am mai spus, încercăm să elaborăm cu copiii un scenariu pentru activitatea noastră: învățăm, recităm, repetăm. Mihăiță recită pentru probă poezia „Limba noastră cea română”.
...Pe pământ străvechi și magic
Numai dânsa ni-i stăpână:
Limba neamului meu dacic,
Limba noastră cea română...
La sfârșit mă întreabă: „Doamna învățătoare, da ce noi suntem neamuri cu dacii?” Ce să-i spui? Da, dragul meu, noi suntem urmașii dacilor. Mă strădui să-i explic pe înțelesul lui. Alt copilaș îmi zice: „Da eu am auzit la televizor că va fi război” (era TIC). Ce să le zici acestor puișori curioși, care așteaptă răspuns?
-Dragii mei, zic pentru ei și pentru mine, atâta timp cât noi, elevii, vom recita și vom cânta versurile lui Grigore Vieru despre Mama, Patrie, Pace- război nu va fi.
Cântăm în cor:
Iese soarele-n ponoară,
Ca o pâine rumeoară.
Mândrul soare mult îmi place-
Ce frumos e!
Ce frumos e!
Ce frumos e, când e pace!
Miercuri
Ziua începe frumos. Din înalturi vin fulgi mărunți, zboară lin, așezându-se încetișor pe pământ.
Ies mai devreme din casă, mă bucur de fulgușori. Merg încet. Același drum, drumeții întâlniți-destul de cunoscuți și totuși e altfel. Ziua promite să fie bună.
La scoală- ca la școală, copii frumoși, gălăgioși, dornici de a afla lucruri noi, interesante. Discutăm ideile poveștii populare „Ciobanul și morarul”. Ideea: fiecare meseriaș este bun anume la locul său de muncă, iar dacă cineva își schimbă meseria fără chibzuință, poate suferi.
Ca să fac o totalizare în urma lucrului efectuat, voi scrie următoarele: mă strădui să fiu pentru elevii mei, învățătorul pe care mi l-am dorit să-l am când eram elev.
S-ar părea că în continuare ziua să fie una dintre cele mai banale și să pun punct. Dar nu!
Ora 19, fără două minute. Sună telefonul staționar. Ridic și aud la celălalt capăt al firului vocea prietenei mele, fosta mea colegă, actualmente învățătoare în raionul Ungheni. Foarte, foarte bucuroasă! Am discutat, am plâns, eu aici, acasă la Andrușul de Jos, Lidia la Petrești, Ungheni. Vorbim despre timp, condiții, modalități de depunere a dosarelor de pensionare. O, Doamne, pensionare! Anul acesta se fac 40 ani de când noi am absolvit Școala Pedagogică din orașul Cahul. Ne-am amintit de primul an de muncă pedagogică, ne-am „lăudat” cu copiii, cu nepoțeii și... câte și mai câte.
După 47 minute de vorbă prin telefon, răcorindu-ne sufletele, ne-am dorit una alteia pace și liniște sufletească. Iar eu mi-am amintit de începutul zilei de azi: frumos, cu fulgi mărunți, m-am gândit și la ideea textului discutat cu elevii. Și eu, și prietena mea am zis, acum înainte de pensionare, că munca cu elevii mici a fost și rămâne să fie locul de muncă cel mai potrivit pentru noi. Aducem mulțumiri părinților noștri pentru sprijinul și ajutorul acordat atunci în adolescență în alegerea profesiei.
Spre sfârșitul zilei- încă o bucurie, mai corect mândrie pentru tot neamul meu. Da, sentimentul de mândrie pentru noi moldovenii, cei care avem onoarea de a fi compatrioții maestrului Eugen Doaga. Astăzi la Jocurile Olimpice de la Beijing, sportiva canadiană a făcut senzație, dansând sub legendarul vals „Dulcea și tandra mea fiară”.
Adevărat, ziua bună se cunoaște de dimineață!
Joi
Același scenariu ca în fiecare dimineață. În drum spre școală mă prind la gândul că iată câte case sunt rămase singure, fie au plecat toți membrii la muncă, fie copiii au luat părinții pentru perioada rece a anului. Casele sunt ordonate, dar fără gospodari. Din cele douăzeci de case care sunt pe itinerarul meu cotidian, la moment cinci sunt case singure și în una sunt chiriași, o familie de tineri, care nu au încă cuibul lor.
Când eram tineri și noi , și stăpânii acestor case, munceam câte 17-18 ore pe zi, din primăvară până toamna târziu, să ne facem case, să avem cuibul nostru unde să ne putem crește copii. Copii au crescut, au zburat spre o viață mai bună, unii (după cum am mai spus) și-au luat și părinții cu ei.
Eu sunt o norocoasă. Și îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru faptul că mi-s copiii acasă, ne auzim, ne vedem, ne susținem, ne ajutăm.
În opera lui Ion Druță, Bobocel (un personaj mic, din nuvela ,,Grămăjoară”), le zice părinților : ,,Mare lucru, când oamenii trăiesc așa, grămăjoară!” Confirm cele spuse de autor prin intermediul personajului său.
Un înțelept a spus: „Frunzele care cad dintr-un copac nu se mai întorc la locul lor. Tot așa și zilele omului, după ce trec, nu se mai întorc. De aceea trebuie de trăit atent fiecare zi, pentru că este prețioasă” În legătură cu cele spuse, vreau să redau un moment din activitatea mea ca director adjunct instruire. Am fost la ora de istorie la clasa IX, pentru monitorizarea procesului de predare- învățare-evaluare. Tema: Foametea din anii 1946-1947 . Deportările în masă a basarabenilor. Să zic că s-a ales anume această temă, nu pot. Dna profesoară are un proiect de lungă durată, după care își proiectează activitatea didactică la zi. Am zis pe șleau în prezența elevilor, să fi știut că va fi această temă, nu mergeam în asistență. Este o temă foarte dureroasă pentru mine. Foarte dureroasă! Multe cazuri reale despre foamete și tragediile din acele timpuri grele le cunosc de la părinții mei (astăzi trecuți în lumea celor drepți). Despre anii deportărilor , traiul basarabenilor în exil, despre toate suferințele și fărădelegile suportate acolo, în stepa sălbatică a Kazahstanului și în Siberia de gheață, le știu de la mătușa mea de 86 ani și care a trăit în deportare 30 de ani. Și care acum, la onorabila vârstă a scris despre asta două cărți, carți pline de durere și adevăr.
După ore, pe la ora 15, mă duc la mătușa la oraș. Vizita era planificată din ajun. Ajunsă la ea, îi spun despre lecția de istorie a clase IX și că la această lecție de istorie au fost prezente cele două cărți ale ei. Își face semnul crucii, lăcrimează și zice: ,,Lasă elevii de azi să știe despre batjocură și umilință doar din cărți și nu în realitate”.
Cred că tot ce se întâmplă, nu e întâmplător!
Vineri
Zi frumoasă chiar din draga dimineață. Soare. Mult soare. Ca de obicei ajung la școală mult înainte de a începe ora. Zi de zi la școală. Banal? Pentru cineva poate, dar nu și pentru mine. Elevii mei sunt ca un roi de albine.
Știu că succesul va fi. Mai târziu, dar va fi, pentru că dacă plantezi răbdare vei culege progres
E de ajuns să intru în clasă și se începe adevărata viață. Unul îmi spune ce a visat, altul se laudă că are un cățel mic, al treilea îmi arată degetul zgâriat și își face griji dacă va putea să scrie. Bineînțeles, găsesc pentru fiecare timp, un zâmbet și cuvântul potrivit. Așa e cu ei, elevii mici, ești pentru ei și mamă, și învățător, prieten, frate, soră, dulap pentru secrete. Astfel mergem mână-n mână, punând picătură cu picătură bazele educației, ori omul nu poate ajunge om decât prin educație. Știu că succesul va fi. Mai târziu, dar va fi, pentru că dacă plantezi răbdare vei culege progres.
Vorba ceea: aș fi putut să mă fac grădinar. Îmi plac florile. Le-aș fi udat și îngrijit ca ele să crească frumoase, plăcut mirositoare, să bucure oamenii. Dar m-am făcut învățător. M-am făcut învățător să pot îngriji și crește alte flori, mult mai frumoase și adevărate, copiii satului meu de baștină.
E vineri, sfârșit de săptămână. Obosită... Afurisita de mască mă sufocă, nu mai am cu ce respira. Ies din școală, arunc masca in geantă. Ajung acasă și scriu:
Așteptăm să vină seara,
Așteptăm să vină vineri,
Așteptând întruna asta-
De-acum nu mai suntem tineri...
Da, nu mai suntem tineri, dar în această privință sunt absolut calmă.
Probabil, aceasta și este fericirea.