Linkuri accesibilitate

Fericirea fatală


Gheorghe Babu Ursu, disident român

Dacă urmăm logica judecătoarei care i-a exonerat pe securiștii complici sau făptuitori în asasinarea lui Gheorghe Ursu vom înțelege de ce nu avem un proces al comunismului în România. Inginerul Gheorghe Ursu a fost arestat pentru că spunea la serviciu ce crede despre sistemul comunist sau ce a mai auzit la Europa Liberă, închidea radioul colegilor care voiau să audă emisiunile de propagandă la locul de muncă și ținea un jurnal în care contabiliza atrocitățile perioadei prin care trecea.

Ce a stabilit judecătoarea? Ea spune că a trecut prea mult timp și crima s-a prescris. Pe de altă parte, mai susține ea, Gheorghe Ursu ar fi fost un deținut de drept comun, arestat și cercetat pentru că în casa lui se găsise valută, ceea ce pe vremea comuniștilor era crimă de înaltă trădare. Așadar, moartea lui Ursu nu ar fi decât rezultatul unui incident ca atâtea altele între pușcăriașii penitenciarelor românești. Este o moarte fără culoare politică.

Andrei Ursu
Andrei Ursu


Andrei Ursu, fiul disidentului (chiar dacă vorba aceasta o deranjează pe doamna judecătoare) Gheorghe Ursu, a făcut de mai multe ori în ultimele două decenii greva foamei pentru ca procesul să fie reluat și nu aruncat în groapa de gunoi a arhivei de la subsol. După atâtea perfuzii cu glucoză, nimic din justiția română nu-l mai miră. Mai ales când în proces este implicată toată floarea cea vestită a fostei securități, ba chiar și parte a celei noi: „Ce am observat la instanță este că inculpații au chemat ca martori cam 20 de generali și colonei de Securitate, mulți dintre ei cunoscuți – Aurel Rogojan, Vasile Mălureanu și Filip Teodorescu, prezenți în viața publică”, spunea el într-un recent interviu. El afirma chiar că judecătoarea ar fi fost influențată de acești martori și că nici nu a mai vrut să audă ce spun martorii aduși la bară de Andrei Ursu: „A fost intimidată, timorată de acești securiști. Timp de trei ani a judecat această cauză. A văzut zeci de martori, sunt zeci de volume de probator din care rezultă statutul foarte clar de opozant al lui Gheorghe Ursu, acțiunile lui, scrisorile lui la Europa Liberă, refuzul de a-și turna prietenii, tortura. Știa toate datele. (...) A cedat presiunii Securității. Este singura explicație pe care o am.”

La motivele clasării acestui proces nu se ajunge pur și simplu pe baza unui dosar prost alcătuit care investighează o crimă evident politică, ci trebuie alimentate cu multe ore de învățământ politico-ideologic sau istorie contrafactuală, cu dezinformări și sterotipii juridice, iar în România nici nu e greu. La urma-urmei, ce se știe și cât despre perioada comunistă? Cărțile de istorie sunt zgârcite. Iar informațiile puse în circulație sunt contradictorii și, de multe ori, false. Dosarele Securității sunt încă infuzate în circulația mare a politicii și mai au cale lungă până să ajungă, periate și igienizate, în arhivele Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității. Acolo se pot scufunda în abisul potecilor care se bifurcă sau, dacă sunt scoase la lumină, pot fi interpretate polifonic și cacofonic, după cum sună interesele celor care le citesc. Ne-am obișnuit să-i considerăm pe cei care le invocă drept niște preoți ai interesului istoric și al moralității însă nu odată s-a dovedit că dosarele Securității sunt texte care pot fi citite pe multe voci și de cele mai multe ori, în falset. Peste Traian Băsescu au trecut, teoretic, laserele a zeci de verificări, pentru a se afla prea târziu (ai zice că în istoria recentă nu se poate folosi adverbul „târziu”, că de-aia e recentă) că fostul șef al CSAT a fost informator la Securitate. Rămâne să aflăm în instanță dacă nu cumva s-a prescris și minciuna lui. Este valabil pentru zeci de personaje bine plasate în politica și economia românească. Dar chiar și-așa, neexistând o lege a lustrației, foștii informatori îngroașă obrazul și continuă nestânjeniți de simțul moral să sape sistemul democratic din interior.

Asta și pentru că nu există un consens general al responsabilităților și nici o discuție coerentă pe marginea culpei istorice sau a celei morale, nemite a celei juridice care, cum vedem, este expediată fie prin neînceperea urmăririi penale, fie prin exonerarea acuzaților din pricina crustei de praf care s-a așternut pe retrovizorul istoriei. Cât despre culpa metafizică... aceea este cea mai convenabilă pentru că abstractizează și depersonalizează într-atât crimele comunismului că ajung să pară mai vinovate Arhivele Naționale decât Marea Adunare Națională de catastrofa umanitară care a lovit România patru decenii și jumătate de comunism.


Procesul Ursu repetă într-un paralelism tulburător și plin de tâlcuri tribulațiile procesului Revoluției, desigur la alt palier, național și cu actori diferiți, chiar dacă din aceeași echipă. Și acest dosar a fost închis și redeschis ca o ușă strâmbă a unui dulap cu recuzită politică. A fost folosit de atâtea ori ca ghilotină în luptele politice că s-a știrbit și nu mai amenință decât să ne strivească cu greutatea sa colosală și incoerentă. În 2015, dosarul Revoluției (ca și cel al lui Gheorghe Ursu) era clasat de Procuratură care scrie negru pe alb în rezoluția justificativă că pentru crimele de până pe 22 decembrie cei vinovați fuseseră pedepsiți deja în vreme ce morții de după 22 decembrie 1989 au fost doar victime colaterale ale panicii naționale. Parchetul General a considerat că aceste crime (sute de morți în doar trei zile!) nu erau încadrabile penal la capitolul de crime împotriva umanității, ci ar fi fost provocate de „starea de euforie generată de căderea regimului comunist, grefată pe o situaţie de confuzie privind aşa-zisele forţe teroriste care ar fi acţionat.” Este teza după care a funcționat bine merci întreaga moralitate postrevoluționară a lui Ion Iliescu și ai lui: anume că „tinerii frumoși și nebuni” s-au împușcat între ei. Că fericirea le-a fost fatală și că, după atâta secetă, cele două lingurițe de libertate primite ca rație i-au înnebunit și, în cele din urmă, omorât.

Întregul dosar se bazează pe premise false sau pe ipoteze fragmentare


Dosarul Revoluției a fost, în cele din urmă, retrimis în judecată. Nu știm cum să numim dosarul cu miile sale de volume: o glumă juridică proastă? Un rod al incompetenței? Pur și simplu o încercare onestă și naivă de a cuprinde cu instrumentele juridice realitatea cruntă a unui asasinat în masă? Rechizitoriul în sine are câteva mii de pagini și nu va fi citit probabil niciodată de la cap la coadă decât de vreun istoric pedant și maniac al perfecțiunii. Mai mult, după cum spun cercetătorii (printre ei, ironia sorții sau o întreagă explicație a deciziei în dosarul Ursu, se află și Andrei Ursu), întregul dosar se bazează pe premise false sau pe ipoteze fragmentare care scot din cărți unul dintre principalii actori: Securitatea statului.

Așa cum analizele economice sau cele politice scot din calcul exact același actor omniprezent și omnipotent care ne vorbește autoritar de atâta vreme, din mai tot ce mișcă în domeniul privatizărilor, capitalului, achizițiilor și tranzacțiilor imobiliare, ca vrăjitorul din Oz din spatele perdelei. Este motivul pentru care discutăm și azi tot în termeni vag-ipotetici despre ramificațiile poliției politice în viața de toate zilele a românilor de ieri și azi.

Există moșteniri care se transmit nu din mână în mână, ci la nivel celular, mitocondrial, în infinitul mic al deprinderilor, intereselor, pasiunilor și poftelor personale și instituționale. În instituțiile statului, mai ales, s-au moștenit în grade variabile atitudinea, viziunea, comportamentul funcționarilor de dinainte și, chiar dacă organigrama s-a împrospătat, filosofia instituțională a rămas intactă sau doar ușor transformată, ca să se adapteze la radiații. De aceea, când te duci în fața unui ghișeu de la primărie sunt șanse mari să fii tratat cam cum erau tratați solicitanții acum treizeci de ani. Doar că nu ți se mai spune „tovarășe” și nu ești tutuit chiar din prima frază. De fapt, s-ar putea ca după prima frază să ți se trântească fereastra de la ghișeu în nas. De multe ori cetățeanul simte pe propria-i piele că e pe cont propriu, la mâna bogaților moștenitori ai comunismului. Procurorul Tiberiu Nițu care închidea, în 2015, dosarul Revoluției, a fost în 1989 militar în termen și, după cum se pare, chiar trăsese la Revoluției în manifestanți sau nu se știe în cine (azi spune că a tras la nimereală în direcția în care i s-a ordonat s-o facă și te întrebi în 2015, în cazul acestui dosar, cine i-a spus să tragă în direcția aceea?) Judecătoarea Niță este și ea produsul acestei genetici: a avut profesori, mentori, îndrumători care au urmat aceleași școli de drept comunist. Deși este relativ tânără (a terminat facultatea în 1993), genele jurisprudenței comuniste i se vor fi transmis ca multor altor absolvenți de drept intrați direct în sistem. De altfel e lucru știut: nu oricine ajungea în anii comuniști să facă dreptul. Concursul se dădea în afara sălilor de examen, între dosarele candidaților.

Acuma, interesante sunt și premisele judecătoarei: ea pornește de la constatarea că procesul e deja învechit, că înainte vreme magistrații implicați în acest dosar „nu au depus diligențele necesare și nu au efectuat o anchetă efectivă, menită să stabilească toate persoanele, din toate instituțiile și structurile statului, responsabile de uciderea victimei Gheorghe Ursu și tragerea la răspundere penală a acestora pentru infracțiunile prescriptibile, ce puteau fi reținute în sarcina acestora.” Apoi mai spune că instanțele inferioare au greșit să-i acuze pe cei doi „împricinați” de crime împotriva umanității de vreme ce regimul comunist se domesticise după 1965, căpătase față umană și devenise vegetarian:„ După anul 1965, deși se practica controlul informativ al populației active a României, monitorizarea relațiilor cetățenilor României cu străinătatea și încercarea de a reprima formele de opoziție, Curtea apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile din Statutul Curții Penale Internaționale referitoare la crime împotriva umanității”. Dar cel mai important argument al judecătoarei este acela că Gheorghe Ursu era un profitor al regimului și nu un disident. El se plimbase prin diverse capitale europene, avea o meserie, acoperiș deasupra capului, familie, salariu... Așadar, deși a fost închis tocmai pentru că fusese turnat de colegi la Securitate pentru atitudine dușmănoasă față de sistem, deși a fost asasinat într-o pușcărie a securității, într-o crimă supervizată de mai-marii poliției politice, deși din dosarul său de urmărire, se vede că activitatea, relațiile, corespondența îi erau atent monitorizate, Gheorghe Ursu nu a fost victima acestui sistem, ci un simplu deținut de drept comun care s-a lovit cu capul de calorifer. Această argumentație seamănă cu cea care a mai fost folosită de-a lungul timpului de magistrații care au cercetat, instrumentat și judecat cazul. Sunt colegii judecătoarei Niță în mâinile cărora dosarul Ursu a fost desfigurat de neatenție, nepăsare sau complicitate, că nici nu mai știm cum să-i spunem. Judecătoarei Niță nu i-a fost greu să-și aleagă aceste vorbe și nici să ajungă la aceste gânduri. Acum șase ani, unul dintre aceștia, colonelul Gabriel Gunescu, de la Tribunalul Militar București ajungea la aceeași concluzie, cu aproape aceleași vorbe despre același dosar: „opoziția victimei față de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind și din partea unei persoane care anterior pentru o lungă perioadă de timp a fost privilegiată de acest regim”.


Nu știu ce ar trebui să ne scandalizeze mai mult: Cinismul acestor concluzii? Banalitatea răului? Logica simplă și strâmbă folosită pentru a demonstra că o victimă este complicea propriei sale suprimări? Supraviețuirea și adaptarea acestui discurs dezincriminatoriu față de comunism și de caracterul său criminal? Faptul că toate acestea vin tocmai de la cei de la care ne așteptăm să țină în echilibru balanța legilor și a moralității? Că și acum, la zeci de ani de la acel asasinat politic și de la „căderea” comunismului ne zbatem fără succes să aflăm ce virusuri contaminează democrația noastră iar magistrații nu doar că nu ajută de fel, ci sunt parte a ARN-ului virozei? Ce justiție apără manifestanții prin piețe? Cea care încurcă definitiv dosarele Revoluției, ale mineriadelor, cea care amână sine die procesul comunismului și sabotează procesele comuniștilor?

Decizia judecătoarei a căzut în mlaștina realității fără să facă valuri. Colegii ei de breaslă tac mâlc. De ce ar vorbi? Ce? E singura sentință judecătorească scandaloasă? La urma-urmei, nu trece săptămână să nu ne mirăm de deciziile de neîncepere a urmăririi penale luate de Parchet sau de unele sentințe bizare date de judecători excesiv de inventivi cu Codul Penal. Consiliul Superior al Magistraturii se uită în altă direcție, Inspecția Judiciară nu se uită niciunde, timorată, iar diverse organizații de breaslă organizează mitinguri și proteste pentru a-și păstra privilegiile salariale.

Nici măcar organizațiile civice nu par scandalizate de decizie și de motivația acesteia. Chiar și vechii susținători ai cauzei au reacții încetinite ba chiar par înțepeniți în fisurile logicii judecătorești. Unii poate au ajuns chiar să creadă că după 1965, sistemul comunist s-a umanizat și i-a tratat cu înțelegere pe dușmanii interni care ascultau Europa Liberă sub pernă și criticau partidul sub plapumă. De aceea au ajuns în pușcărie jurnaliștii de la România liberă, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu sau Gheorghe Ursu. De aceea Doina Cornea era sistematic bătută și urmărită. Poate că și noile gnoze ale imoralismului care circulă azi prin arterele îmbătrânite de neputință ale societății (după 1945 comuniștii ar fi arestat cu precădere legionari sau oameni care au cochetat cu legionarismul, iar aceștia, sălbatici și violenți de la natură, și-au meritat reeducarea de la Pitești) fac posibile o asemenea decizie judecătorească sucită și lipsa de reacție a societății civile, altminteri preocupată să protesteze pentru cine știe ce abstracțiuni aseptice.

Probabil că suntem cu toții încă prizonierii euforiei post-Revoluție și credem că sângele vărsat atunci a fost un preț suficient și corect pentru libertatea de acum. Și dacă e așa de ce ne-ar mai interesa ce s-a petrecut atunci? Ar fi bizar să ne mai intereseze soarta unei bancnote după ce am cumpărat cu ea o pâine. Credem că fructele mâniei din decembrie 1989 pot fi consumate oricând, că s-au păstrat bine, sunt comestibile. Că, dacă ești prizonierul fericirii, ești liber.

XS
SM
MD
LG