Vitalie Vovc este un scriitor şi pubicist, stabilit de mai bine de 18 ani la Paris, Franța. S-a născut la 18 iunie, 1977, în orașul Bălți. Este absolventul Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, Facultatea „Limbi și Literaturi străine”. În 1999 părăsește țara pentru a urma un master la Sofia, Bulgaria. Continuă cu un alt master la Universitatea Paris 9 „Dauphine” de la Paris, unde și locuieşte în prezent. Este consultant în organizări și marketing. În 2010 își lansează un blog personal și publică online diverse texte, atât literare (poezie, proză scurtă, eseu), cât și publicistică, cu tentă social-politică. Din 2014 este editorialist pentru portalul Deschide.md cu o rubrică săptămânală în care comentează evenimentele din Republica Moldova. În 2017 Vitalie Vovc publică la Editura Prut primul său volum de proză scurtă: „Alerta oranj sau Pe alocuri, viscole”. În 2018 publica la Editura Vinea volumul „și în realitate s-au întâmplat următoarele…”, pentru care a primit «Marele Premiu „Ion Vineaˮ» pentru debut în poezie („Premiile Editurii Vineaˮ, ediția a XXVII, București, 2018).
Luni
27 august, 27 de ani de la independenţă… Coincidență care, probabil, este unica demnă de a fi luată în calcul în această zi. E zi de muncă la birou, dar productivitatea mea rămâne cam la același nivel ca și productivitatea statului moldav în a construi un trai decent pentru cetățenii săi timp de 27 de ani. Adică tinde spre zero. Urmăresc evenimentele de la Chișinău. Dezgust? Scârbă? Indignare? Deloc. Nu reușesc să dau amplitudine mare sentimentelor. Nici măcar nu mă mai amuză. E pur simplu un film rău. Nu ați pățit niciodată? Să mergeți la un film rău absolut în toate. Să aveți elementar senzația că pierdeți timp și energie degeaba! Nonsens peste nonsens. Atingem culmi ale ridicolului care deja nici nu mai amuză. Dacă e un spectacol, atunci e unul foarte rău jucat. Și nu ai nimic, dar absolut nimic, de ce să te agăți... Probabil acest lucru este cel mai dur de suportat: absența celui mai mic actor din acest puzzle pe care să-l poți crede și, eventual, susține...
Tot în această zi, grupul de unioniști care efectuau un marș al unirii au fost opriți la punctul de trecere Albița – Leuşeni. Motivul oficial? „Motivul interzicerii este perturbarea ordinii publice în zona de frontieră, cu încălcarea regimului punctelor de trecere.” Fiindcă frontiera de pe Prut este mai tare decât orice! Suntem independenți!
Acum două săptămâni traversam un sat din nordul țării, pe undeva pe lângă Lipcani. Am făcut un exercițiu: am încercat să numărăm casele vizibil părăsite de-a lungul drumului. Fiecare a treia casă, cel puțin... Lugubră independență...
Seara, un schimb de mesaje și câteva e-mailuri cu o casă editorială din R. Moldova pentru un proiect de carte care se înfiripează și care, sper, se va realiza tot în acest an. Dar nici aici nu există entuziasm... Același sentiment de zădărnicie.
Azi am terminat de citit Jurnalul lui Mihail Sebastian (1935 – 1944). Și o cărțulie-pamflet de Raymond Cousse, „Stratégie pour deux jambons”. Lecturile! Mă țin de ele ca de un colac de salvare pentru a nu mă îneca în potopul manipulator de lături mediatic... Regula de aur: nu crede, chestionează, contrapune, detectă indicatori de factură pur lingvistică ai manipulării... Dar e într-atât de obositor să nu crezi...
Marţi
Muncesc la birou. Am câteva reuniuni cu clienţi astăzi după masă. Pregătesc nişte fişiere de dimineaţă, statistici, date... Dar cum acest lucru nu-mi solicită întreaga concentraţie, am în caşti live-ul de la Leuşeni. Unioniştii cer asistenţă consulară pentru a fi siguri că întreg grupul trece frontiera. Luni, grănicerii moldoveni au încercat să-i separe: cetăţenilor moldoveni le-au dat voie să treacă, dar nu şi celor români, invocând o problemă tehnică. Unioniştii nu s-au lăsat dispersaţi şi astăzi sunt ei care pun presiune. Sunt curios cum va ieşi din daravera Poliţia de frontieră astăzi, când camerele sunt pe ei.
Mă gândesc la târgul de carte care începe mâine la Chișinău, Bookfest. Îmi pare rău că nu pot fi și fizic acolo. Din câte mi s-a spus, volumul „şi în realitate s-au întâmplat următoarele” va fi expus pe standul Editurii Vinea. Nu știu dacă „Alertă oranj sau Pe alocuri, viscole” va fi pe standul Editurii Prut. Sunt totuși total dezarmat și fără nicio experiență în ale „editurii”. Nici prima, nici a doua carte nu e de găsit în librăriile din Chișinău. „Alerta” a fost epuizată după două luni (la Bălți, orașul meu de baștină, nici nu a fost), „în realitate” nici nu a ajuns în librării. Nu pricep, nu înțeleg, habar n-am cum funcționează această lume a editurilor...
Am început romanul Emanuelei Iurkin, „Câinele de aramă”, una din cărțile pe care le-am cumpărat de la Chișinău astă vară. Surprinzătoare carte!
Miercuri
Azi la Paris plouă. Azi am senzația desăvârșită că vara s-a consumat. Chiar dacă temperaturile sunt răcoroase de câteva zile, anume azi dimineață am realizat că e toamnă. O frontieră imaginară caraghioasă, dar atât de clară: ieri a fost vară, iar azi e toamnă.
Ziua de muncă a început cu o reuniune destul de agreabilă la birou. O persoană cu care lucrez de patru ani de-a lungul cărora am reușit să construim a relație profesională excelentă. Există așa persoane cu care te înțelegi din jumătate de cuvânt. Nu știu dacă mai pot să-i zic „client”, nu știu dacă el mă mai consideră „furnizor”... Dar nici nu contează. E o plăcere să colaborezi cu cineva care are aceleași obiective, în totală încredere și bună credință. Mă întreb deseori de ce e atât de complicat în viața de toate zilele să construiești relații de acest fel. Ce ne încurcă? Orgoliu personal? Invidie? Interese pecuniare? Eterna dorință de a fi neapărat peste cineva, măcar cumva, măcar cu vorba?.. Nu știu... Poate dacă am înțelege că avem cu toții de câștigat dintr-o convieţuire simplă, onestă, fără fițe și sofisticări inutile am trăi cu toții mai bine. E loc sub soare pentru toată lumea!
Mă uit ce se întâmplă acasă, (că să vezi, încă îi mai zic „acasă”): Marșul Unirii a fost până la urmă lăsat să-și continue calea. În afară de George Simion, care a primit interdicție. Numai că evenimentele de luni s-au transformat într-un veritabil incident diplomatic. Căci în afară de grupul unioniştilor, în aceeași zi, și alte persoane care dețin acte românești nu au fost lăsate să treacă frontiera! MAE din România a convocat ambasadorul Republicii Moldova pentru explicații. În 2009, regimul Voronin făcea exact același lucru... Voronin, fiți pe pace, e bine-merci, deputat în Parlament și astăzi. Inebranlabilă și potlogară Independență... Iată ce am găsit pe Facebook, persoana zice că nu a fost lăsată să intre în țară: „Suntem iar în 1940? Se închide granița? Suntem dușmani ai poporului că mergem acasă la rude? [ ... ] Aveam de gând să revin cu mai mulţi prieteni la Festivalul Vinului să le fiu ghid turistic în locul meu de baștină. Atunci ne lăsați? Să știu de pe acuma dacă anulez vacanţa, concediile, cazările. Să spună ceva și presa... Nu vorbește nimeni despre nimic. Nu vreau interpretări politice. Nu mă duceam să fac eu dreptate în piață, îmi pare rău, dar eu nu mai am speranțe de genul ăsta în Moldova.”
Joi
Veste tristă azi pentru mine: cineva mi-a căutat cartea la Bookfest și... nu a găsit-o... Se pare că Editura Vinea nu a venit la salon. Asta îmi mai lipsea. Cu o zi înaintea târgului făceam o postare, invitând lumea să meargă la târg s-o cumpere. Reiese că am difuzat o „ştire falsă”? Cineva îmi scria pe Facebook urându-mi cât mai multe vânzări, dar ceea ce nu știa persoana respectivă e că eu nu am niciun sfanț din asta, chiar dacă s-ar vinde și un milion de exemplare. Nu înțeleg, nu vreau să înțeleg. Atâta mângâiere: băiatul și fata vor crește mari și le va rămâne ceva de la tata. În rest, muncă aiurea... Mă gândesc că trebuie să fac la noapte și editorialul care apare în fiecare vineri. Încă o noapte nedormită... De patru ani deja durează... Aceeași întrebare: la ce bun? În afară de a mă fi „certat” cu toate „taberele beligerante” nu am câștigat nimic. Mă consolez și eu cu gândul că cel puțin nu poate nimeni să-mi spună că am stat cu mâna-n sân. Cel puțin am conștiința împăcată că am încercat și eu ceva. Că nu servește la mare lucru e alta... La sovietici era o carte: „Aşa s-a călit oţelul”. Чтобы не было мучительно больно за бесцельно прожитые годы... N-o fi oare această pornire egoistă unica motivaţie?
Îmi dau seama că iese cam sumbru acest jurnal. ÎI ziceam ieri cuiva: „Ştii parabola aia cu paharul care poate fi pe jumătate gol sau pe jumătate plin? Apoi să știi că nu faci nimic cu golul, dar cu jumătăţile de pahar poți bea poloboace întregi!” Viață-i frumoasă, fraților!
Vineri
„Patria mea este Limba Română” zicea Nichita Stănescu. Nu există pentru mine un adevăr mai mare, mai durut și mai... trăit decât această frază, cunoscută de toată lumea. Dar ceea ce se știe mai puțin este că exact în același text, de unde este scoasă, scrie și asta: „Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea.”
Azi dimineață aflam că George Simion, unionistul, nu a fost lăsat să intre în Republica Moldova. Se invocă Legea 200 din 2010, art. 8. Punct. Numai că în același articol opt găsim atât „acte de terorism”, „grupuri criminale organizate”, „crime de război, ori a unor crime contra umanităţii”, „trafic de ființe umane”, cât și „au incălcat regimul frontierei de stat și regimul punctului de trecere a frontierei de stat”. Poate ar fi cazul să fie specificat?
În același timp, un oarecare Valeri Climenco, în ziua de 26 august, în PMAN, striga în gura mare și chema la declanșarea unui război civil (textual, nu e o interpretare), mai adăugând: „Мы должны их уничтожить. Они не имеют права жить на молдавской земле”. Nimeni nu l-a împiedicat. Nimeni nu l-a reţinut...
Vine week-endul. De luni începe veritabil anul. Copiii vor merge din nou la şcoală. În Franţa. Şi noi cu toţii vom continua să trăim în patria noastră, limba română.