Europa Liberă: Așadar, un nou documentar „Pur și simplu, Moldova” apare miercuri, 7 aprilie 2021, cu titlul „O sărăcie de milioane”. Vreau să vă întreb, ce v-ați propus să aduceți în prim-plan de această dată, pare o temă de o viață cu Republica Moldova?
Nicu Gușan: „Păi, în prim-plan aducem, de fapt, realitatea din Republica Moldova, despre asta vorbim. Nu am mers în teren sau nu am mers în regiune neapărat să căutăm sau să documentăm un subiect presetat. Atunci când vorbești despre sărăcie, nu neapărat știi ce o să găsești în teren, pentru că sărăcia din statistici și sărăcia din rapoarte și din documente e una, dar, de fapt, pe teren, atunci când ajungi să cunoști povești ale oamenilor, oameni concreți, realitatea și percepțiile tale din cap se schimbă.”
Eugenia Crețu: „Viața bate filmul! De fapt, într-adevăr, noi n-am adus cumva o noutate, toată lumea știe că Republica Moldova este cea mai săracă țară din Europa, este deja un clișeu și n-am adus la nivel informațional practic nimic nou în acest film, statisticile sunt arhicunoscute, dar să vezi cu ochii tăi este cu totul altceva, adică până nu vezi nu poți să crezi cât de săraci suntem. Și întrebarea cea mai mare pentru mine a fost: de ce? De ce suntem atât de săraci? Adică avem și eticheta asta că moldovenii sunt harnici, primitori, muncitori. Și atunci, dacă suntem atât de muncitori, de ce suntem atât de săraci?”
Nicu Gușan: „În continuare săraci, după 30 de ani...”
Eugenia Crețu: „Exact!”
Europa Liberă: Unde ați mers ca să căutați răspuns la întrebări, cine sunt eroii pe care i-ați arătat fără retușări și viața lor?
Eugenia Crețu: „Noi ne-am uitat și în statistici, e adevărat, și am luat categoriile cele mai vulnerabile, adică am văzut din statistici că cel mai mult suferă copiii, adică familiile cu mulți copii sunt de obicei foarte sărace; bătrânii, pensionarii, marea majoritate dintre ei trăiesc sub limita sărăciei, am avut și persoane fără adăpost care efectiv sunt chiar dincolo de această limită, adică nici măcar nu au venituri.”
Nicu Gușan: „Am mers și în comunitățile de romi din nordul Republicii Moldova, acolo unde, iarăși, revenim, în primul rând copiii sunt cei mai expuși și ei suferă cel mai mult din cauza sărăciei, din cauza posibilităților reduse pe care le au și știm că rata abandonului școlar cea mai mare este anume în comunitățile de romi și n-am putut să nu mergem și acolo. Am fost într-o comunitate de romi din Edineț, cred că vreo cinci familii am vizitat, în toate găsești aceleași probleme, probleme de generații...”
Eugenia Crețu: „Probleme de generații, practic!”
Nicu Gușan: „Da, și la care autoritățile în continuare strâng din umeri, dacă să pomenim și despre ele.”
Europa Liberă: Acceptă oamenii să-și spună poveștile, să vorbească despre sărăcia în care trăiesc, mai ales dacă au convingerea că statul în care trăiesc i-a lăsat cumva de izbeliște?
Eugenia Crețu: „Invers, veți fi surprinși să aflați că ei sunt cei mai deschiși să-și arate sărăcia, pentru că în acest fel speră ei că o să primească mai multe ajutoare. Și, practic, în toate familiile în care am ajuns asta ne întrebau: dacă o să-i ajutăm sau dacă faptul că-i arătăm la televizor o să-i ajute cumva, dacă o să mai vină vreo organizație să le aducă ajutoare, dacă o să le construiască o casă cineva și tot așa. Ei speră la ajutorul statului, așteaptă ajutoare și asta este una dintre cele mai mari probleme, că acești oameni nu se mobilizează ei să facă ceva, dar așteaptă în continuare ajutoare. Deci, este un cerc vicios cumva, nu au suficiente resurse să-și crească copiii, în același timp, fac mai mulți copii, nu lucrează, dar așteaptă ajutoare și problema asta se perpetuează din generație în generație, copiii văd sărăcia asta și consideră că e o normalitate să trăiască așa, văd că părinții lor n-au făcut școală – nu merg nici ei la școală și în continuare sunt săraci, și poți să găsești într-o casă câteva generații de oameni săraci.”
Europa Liberă: Mă întreb totuși dacă ați identificat sau ați găsit situații în care sărăcia este efectul salariilor mici, neputința este generată de mediul în care trăiesc, mediul economic, social din Republica Moldova.
Nicu Gușan: „Absolut, mai ales în mediul rural, oamenii nu au nicio șansă acolo să-și găsească un loc de muncă bine plătit. Pe de altă parte, am întâlnit și oameni care spun că caută zilieri cu 200 de lei pe zi, plus masa și nu găsesc. Avem acest paradox în continuare, mai ales în mediul rural. Am întâlnit cazuri când din cauza pandemiei soțul a fost nevoit să revină acasă din străinătate, unde era plecat, respectiv veniturile familiei s-au redus considerabil, pentru că știm, mare parte din familiile din Republica Moldova încă continuă să fie dependente de banii trimiși de peste hotare, de remitențe și atunci, pentru că în sat nu găsești un loc de muncă suficient de bine plătit, oamenii preferă să se bucure de micile ajutoare, să se lase cumva în grija autorităților sau organizațiilor de caritate, dacă mai sunt, și în felul acesta se creează iată această dependență de ajutoarele sociale, inclusiv acest aspect se regăsește în film.”
Eugenia Crețu: „Dar pentru un loc de muncă bine plătit, cum spunea Nicu, e nevoie de studii, e nevoie de calificare și, iarăși, datele statistice arată că o mare parte din șomeri, cel puțin cei înregistrați oficial, nu au o calificare profesională. Deci, revenim la educație, asta-i una dintre concluziile acestui film, este lipsa educației și când zicem educație nu mă refer doar la școala generală. Am văzut oameni foarte săraci, deci stau șapte oameni într-o cameră, dintre care cinci copii care dorm într-un pat și care au telefoane mobile conectate la internet, copii care nu știu să scrie și să citească și care au TikTok sau oameni bine îmbrăcați, dar flămânzi.”
Europa Liberă: Sunt lucruri pe care o să le observe telespectatorii, cei care vor urmări filmul. Înțeleg că nu faceți voi concluzii pentru ei, nu le oferiți învățăminte?
Nicu Gușan: „Absolut! Și nici n-am încercat să retușăm într-un fel realitatea, am filmat inclusiv sticlele de alcool goale care se vedeau prin colțuri sau mucurile de țigară. Sunt niște paradoxuri pe care le întâlnim pe teren, noi, ca jurnaliști, nu neapărat încercăm să le...”
Eugenia Crețu: „Nu încercăm să judecăm, nu încercăm să tragem concluzii, să arătăm cu degetul, pentru că unele lucruri se văd...”
Nicu Gușan: „Sau să impunem niște soluții neapărat.”
Eugenia Crețu: „Da, nici măcar nu pretindem că am găsit soluția și am scos-o pe tapet, sunt lucruri care se văd din imagini, poți să vezi familie săracă trăind în mizerie și familie săracă, știți cum se zice la noi: sărăcuț, dar curățel, și înțelegi că oamenii aceștia se străduiesc, cel puțin, și asta se vede din imagine, nu e nevoie să spunem noi asta în cuvinte, să arătăm cu degetul.”
Nicu Gușan: „Respectiv, aici cumva e o interdependență, sărăcia este provocată atât de propria nepăsare uneori, cât și de mediul în care se află acești oameni.”
Europa Liberă: Nicu, tu ai pomenit la începutul acestei discuții despre statistici. Arată uneori lucrurile diferit în teren, ați fost în mai multe localități, ați discutat cu mai mulți oameni, e ceva ce nu se vede din cabinetele oficialilor?
Nicu Gușan: „Emoțiile. Emoțiile pe care ți le provoacă poveștile acestor oameni. Chiar dacă tu ai terminat filmarea și mergi la următoarea, ei mai vor să stea de vorbă cu tine, pentru că nu au fost vizitați probabil de nimeni în ultimele zile, sunt oameni singuratici, oameni dornici măcar de a sta puțin de vorbă cu cineva. Oricât de imuni am fi noi, jurnaliștii, pentru că vedem diferite lucruri pe parcursul meseriei, oricum emoțiile pe care ți le provoacă aceste povești sunt cumva speciale.”
Eugenia Crețu: „Eu voiam să zic că statisticile totuși sunt niște cifre, iar cazurile pe care le vedem noi pe teren sunt niște destine, niște oameni reali. Statistica este o medie pe spital, cum s-ar zice, și au sociologii o glumă, că noi toți împreună, dacă în statistici mâncăm borș cu varză și cu carne, cineva mănâncă doar varză, iar cineva mănâncă și carne. Și exact asta e, că vedem niște cazuri absolut strigătoare la cer care în statistici poate și se echilibrează undeva.”
Europa Liberă: Dar ați avut dileme, să le zicem, jurnalistice atunci când ați povestit despre istoriile lor, ce arătați, ce nu?
Eugenia Crețu: „În primul rând, cum arătăm copiii, dar și oamenii fără adăpost, de exemplu. Noi am încercat să păstrăm demnitatea tuturor, asta mi se pare cel mai important, iar în ceea ce privește copiii, dacă le protejăm sau nu identitatea, iarăși au apărut astfel de discuții, dar până la urmă sunt părinții lor care ne-au dat acordul și intenția noastră n-a fost să-i umilim sau să-i traumatizăm într-un fel. Partea tristă este că mulți dintre ei nici nu o să se vadă la televizor, pentru că o să vedeți familii care nu că televizor, nu au nici măcar energie electrică în casă, nu au o casă, propriu-zis trăiesc într-un coteț. Iată familia de la Edineț, familia de romi...”
Europa Liberă: Am să vă provoc acum să-mi povestiți o istorie memorabilă de la filmare, ceva ce v-a rămas în minte, v-a surprins, v-a emoționat.
Eugenia Crețu: „Toate poveștile au fost emoționante, dar pentru mine personal a fost cazul familiei de la Edineț, familie de romi de care spuneam, și în special fetița care apare în film, Maria, o fetiță de patru anișori care nu are acte, deci toată familia nu are acte de identitate, nu știe să scrie, evident nu merge la grădiniță, vorbește cu greu, fetița asta era bocnă în luna februarie și-și încălzea mânuțele în buzunarele mamei ei. Și atunci, vorbeam cu Nicu, poate o soluție ar fi ca în alte țări, ca acești copii să fie scoși din mediul acesta, să li se ofere un alt destin, o altă soartă, dar în același timp când un cameraman a întrebat-o dacă merge cu noi la Chișinău, ea a spus „nu!”, pentru că asta era familia ei, pentru că asta era mama ei...”
Europa Liberă: Și poate că are dragoste?
Eugenia Crețu: „Absolut. Și am ajuns acasă, îmi făceam un ceai, era cald și mă simțeam atât de vinovată că fetița asta este acolo undeva, și nu poți să nu te implici personal, evident că noi nu putem să ajutăm toți oamenii pe care-i întâlnim pe teren, nu avem cum și nici nu ăsta e rolul nostru, poate îi ajutăm arătându-le poveștile, dar aș fi vrut să pot să fac ceva mai mult pentru ea.”
Nicu Gușan: „Noi, ca jurnaliști, cel puțin, cred că rolul nostru e să readucem în prim-plan sau pe agenda publică subiectul sărăciei care, din păcate, chiar dacă este unul la vedere, e ignorat. Vedem temele de top zilnice, sunt cu totul alte subiecte, subiecte care interesează anumite partide, anumite grupuri înguste, iar eradicarea sărăciei, o sintagmă întâlnită în toate strategiile de dezvoltare și nu știu mai cum, rămâne în continuare acolo undeva printre rânduri, într-un document prăfuit, trecut dintr-o strategie în alta timp de trei decenii.”
Eugenia Crețu: „Și în același timp am avut niște discuții, inclusiv pe Facebook sau cu niște colegi care spuneau că n-am arătat suficient în film faptul că statul nu face mai multe pentru acești oameni, iar pentru mine statul suntem noi, noi toți, fiecare dintre noi și nu că aș da vina în vreun fel pe oamenii aceștia că sunt săraci pentru că nu fac ei suficient, dar îl întrebam pe un coleg: tu de ce nu ești sărac? Pentru că ai mers la școală, pentru că ai făcut o facultate, pentru că ai un job bun, da, pentru că lucrezi zi de zi și poate sunt naivă, dar cred în continuare că fiecare din noi, făcându-și bine meseria, plătind impozite, mergând la alegeri, nu știu, sortând gunoiul și tot așa poate schimba ceva în țara asta și în propriul destin.”
Nicu Gușan: „Sărăcia din film nu e doar despre aspectul financiar, apropo. Găsim oameni bătrâni, neajutorați, abandonați de familiile lor și acesta iarăși e un aspect al sărăciei care se regăsește în film și cât de săritori la nevoie suntem noi între noi. Filmul ne invită să ne gândim inclusiv la asemenea dileme.”
Eugenia Crețu: „Da, cred că mai multe întrebări există, decât răspunsuri oferă.”
