De la Leușeni până la Criva, torța a fost purtată de 368 de sportivi moldoveni – amatori sau profesioniști.
Traseul a fost stabilit cu mult timp pentru ca autoritățile să lustruiască ambianța ce avea să ajungă în reportajele de televiziune și cronicile cinematografice.
Sătenii din localitățile prin care a trecut torța olimpică spun și astăzi că dacă nu ar fi fost nimerit pe itinerarul olimpic nu mai vedeau în veci drumuri îngrijite. Dacă observați în sate porți de fier și garduri cu inelele olimpice pe ele sau dacă la intrarea în sat vă întâmpină ursul – mascota Olimpiadei din 1980, să știți că localitatea s-ar putea să fi fost traversată de cortegiul olimpic. Sau e dovada că și-a făcut efectul propaganda sovietică ce prezentase olimpiada găzduită de URSS drept o mare performanță internațională.
Traducătorul și publicistul Valentin Reabțov nu avea nici 30 de ani împliniți la acea vreme și lucra la hotelul Inturist. În 1979 a fost informat că trebuie să pregătească 36 de viitori ghizi-translatori pentru Olimpiadă, care urmau să lucreze la Moscova cu turiștii din România Socialistă. Timp de un an de zile, cursurile au avut loc – la figurat – cu ochii închiși. Tinerii, care niciodată nu au fost în capitala fostei Uniuni Sovietice, trebuiau să-și imagineze cum arată Galeria de artă Tretiakov sau metroul Охотный ряд, de lângă Piața Roșie.
„Acum îi ușor, ai făcut un click, ai scris: galeria de artă Tretiakov și îți dă informație că nu poți să o însușești. Atunci, unica sursă erau notițele noastre și, desigur, Biblioteca națională Krupskaia, de atunci, astăzi Biblioteca Națională. 11 luni de zile îi învățai ca pe niște papagali. Le spuneam: iată, intrăm în galeriile de artă Tretiakov. În prima sală, pe stânga, vedeți cel mai mare tablou, de 21 de metri, apariția lui Isus Hristos în fața poporului. Ei trebuiau să-și imagineze acest lucru și își făceau notițe. Ei, sărmanii, majoritatea nici nu plecaseră din Chișinău, foarte mulți dintre ei erau din localitățile rurale”.
Pe urmele simbolurilor Olimpiadei ’80 în Moldova
Cu doar câteva săptămâni înainte de Olimpiadă, ghizii de la Chișinău au fost duși la Moscova pentru a se familiariza „pe viu” cu atracțiile turistice studiate din cărți și pliante. Valentin Reabțov spune că puterea sovietică a avut grijă inclusiv să-i instruiască și cum să răspundă la eventualele întrebări incomode ale turiștilor: „În 1979 a apărut o carte, se numea „O sută de întrebări, o sută de răspunsuri”. Ce răspunsuri să dăm la întrebările mai dificile. De ce l-ați expulzat pe Soljenițin? Și noi începeam să facem echilibristică lingvistică! Ei, Dvs știți numai de Soljenițin, dar noi avem zeci de mii de scriitori. Sigur că era o prostie din partea mea. Și eu recunosc”.
Europa Liberă: Dar ce s-ar fi întâmplat dacă dădeați un alt răspuns?
„Cred că peste câteva zile trebuia să scriu cerere. Și la noi era așa o expresie: nu o să fiți angajați nici la PECO, stație de alimentare cu benzină”.
Autoritățile de la Moscova au lucrat nu doar cu funcționarii implicați în organizarea și desfășurarea jocurilor olimpice. Și locuitorii din statele sovietice au fost „instruiți” cum să se comporte cu turiști. Copii erau preveniți bunăoară, să nu care cumva să ia gume de mestecat de la străini, sau să nu apară în fața lor în sandale cu degetele afară, își amintește Valentin Reabțov:
„Și partea aceasta ideologică, partea aceasta de zvonuri întotdeauna a fost foarte puternică în URSS. Copii au fost puși să vină în șorțuri, dar i-au întâmpinat de un lucru: să nu aibă sandale cu botul deschis, fiindcă a dat un zvon că străinii care vor trece prin Moldova, prin Uniunea Sovietică, vor arunca niște soluții care pot să te contamineze. O tâmpenie! Dar alt exemplu? Unde erau străinii, imediat apărea o droaie de copii și strigau: jvacika, jvacika – gumă de mestecat. Au fost preîntâmpinați că în lamele de gumă de mestecat străinii introduc lame de berberit și puteți să vă tăiați. Altă tâmpenie: nu procurați blugi din cauza că sunt îmbibați cu o soluție și toată viața o să fiți nevoiți să vă tratați”.
În cele din urmă, Jocurile Olimpice din 1980 au fost boicotate de 65 de state occidentale, în frunte cu SUA, din cauza invaziei militare a URSS în Afganistan. În lipsa unor concurenți redutabili, delegația sportivă a Uniunii Sovietice a câștigat cele mai multe medalii, inclusiv de aur.
Presa sovietică nu a relatat atunci despre cazuri de dopaj printre jucători. Nu pentru că nu ar fi existat, spune Valentin Reabțov. „Atunci, mai ales în URSS și în statele socialiste, mai ales în RDG, prin victoriile sportivilor, prin ridicarea drapelelor, intonarea imnurilor pe toate continentele, la competiții, uite, primul stat al țăranilor și muncitorilor al țăranilor. Dar cât dopaj era acolo. Uniunea Sovietică bineînțeles că întotdeauna a vrut să fie primă, inclusiv la această olimpiadă”.
Ghidul-translator Valentin Reabțov își amintește că pentru olimpiada de la Moscova, din 1980, URSS de trei ori a modificat bugetul pentru cheltuieli. Au construit drumuri, poduri, hotele, însă în Piața Roșie puteai găsi doar un singur veceu public, âși amintește Valentin Reabțov. Ceea ce spune mai mult decât hectare de articole laudative din presa vremii. Exact ca și refuzul Moscovei de a găzdui Jocurile Paralimpice pe motiv că în Uniunea Sovietică, cum spuneau diriguitorii de atunci, nu există oameni cu dizabilități.
