Acum un secol şi 10 ani, lumea trăia încă… în veacul XIX, abia teribilul 1914 proiectând-o într-o nouă eră – Era Extremelor (ca să citez formula britanicului Eric Hobsbawm). Merită citită cu luare aminte cartea germanului Florian Illies, 1913: Vara secolului, Polirom, 2020 – „ideală pentru oricine e interesat de arta, muzica şi literatura secolului XX” (The Washington Post) –, şi asta mai cu seamă pentru puterea de sinteză a unei omeniri (în dată şi nume) încă încrezătoare în viitorul său, „înainte ca secolul s-o ia razna”.
Preţ de 270 de pagini, la care se adaugă 6 de „Bibliografie selectivă”, autorul ne poartă prin marile capitale europene – Viena, Paris, Berlin, Praga ş.a. –, scoţând în faţă când un pictor, când un scriitor, când o muză celebră (doar Lou Andreas-Salomé cât face! sau Alma Mahler…), când un filosof cu apucături monahale (Wittgenstein), când un psihanalist (Freud) în plin război cu ex-discipolul său (Jung), şi aşa lună de lună, din ianuarie până-n decembrie. Dincolo de erudiţia de-a dreptul monstruoasă a autorului, m-a impresionat felul de a-şi prezenta personajele: pe Marcel Proust „nu-l întrece nimeni în ale ezitării, cu excepţia, poate, a lui Kafka”; după ce s-a consumat ruptura dintre ei, „Jung va lucra cu metodele lui Freud, iar Freud, la rândul său, cu metodele lui Jung”; cât priveşte pe „Lou, femeia care l-a dezvirginat şi l-a convins să-şi schimbe prenumele din René în distinsul Rainer”, ei bine „Lou Andreas-Salomé purta la banda de la ciorap un lung şir de scalpuri de mari intelectuali”; şi dacă tot am pomenit de graţiile feminine, „spre deosebire de Gustav Klimt, Scheile nu era mereu în pat cu modelele sale”, de unde Klimt „nu purta nimic sub halatul său alb” când picta, astfel că, la moartea artistului, „14 din fostele modele fac cerere de constatare a paternităţii”. Nu-i vorba însă doar de artişti, căci „în primele luni ale lui 1913 se aflau în acelaşi timp la Viena, pentru un scurt moment, Stalin, Hitler şi Tito, primii doi urmând să devină cei mai mari tirani ai secolului XX, iar al treilea unul dintre cei mai răi dictatori”. (Şi Lenin se află la Viena, unde-l va cunoaşte pe „magnificul meu georgian”, iar instinctul său de animal politic îi spune că „un război între Austria şi Rusia ar fi foarte folositor pentru revoluţia din Europa de Vest”, deşi îşi dă seama că „e greu să ne închipuim că Franz Joseph şi Nicolae ne vor face plăcerea asta”.)
Dar 1913 este şi anul unor neîntâlniri, de la cea mereu amânată a lui Franz Kafka cu Felice Bauer, „logodnica” sa, în plan uman, la cea în plan spiritual dintre Marcel Proust şi André Gide, pe atunci lector la Gallimard, care-i respinge manuscrisul Du côté de chez Swann, publicat în 13 noiembrie 1913 pe spezele autorului. Totodată, anul unor întâlniri-despărţiri (Gottfried Benn & Elsa Lasker-Schuler) sau, ca între Oskar Kokoschka & Alma Mahler, întâlniri-rupturi repetate (Oskar face picta capodopera sa, Mireasa vântului, doar că Alma se va mărita în cele din urmă cu altul). Şi, sigur, 1913 este anul la sfârşitul căruia, în decembrie, reapare Mona Lisa, furată în 1911 de Vincenzo Peruggia, o vreme geamgiu la Luvru, cel care „visa la renume şi onoruri, el, răzbunătorul jafurilor lui Napoleon” (drept care „a adus-o înapoi la Florenţa”), ca să-l cităm pe Gabrile d’Annunzio („Numai un poet, numai un mare poet putea să trăiască un asemenea vis”). Aşadar, Mona Lisa „părăsise Luvrul ca tablou, acum revenea ca mister”.
Am evocat doar câteva „figuri” ale coloratului caleidoscop, numeroase altele aşteaptă să le descoperiţi – iar odată cu ele, o lumea care-a fost (şi, vai! n-are să mai fie).
28 august ’23
