Povestea celor doi câini de scenă este banală și cunoscută de când lumea. La urma-urmei, relația de maestru-discipol a fost aceeași de când lumea: discipolul stă pe lângă maestru de la care absoarbe experiență, strategie ba chiar și identitate și ticuri verbale. Textul lui David Mamet, „A Life in the theater”, adaptat și pus în scenă de Florin Piersic jr. nu inventează nimic, ba chiar mizează pe aceste stereotipii pentru a descrie relația celor doi actori unul vârstnic și experimentat, un câine de pază al scenei și științei actoricești, pe lângă care orice mediocritate pălește, dacă nu dispare, și discipolul cu care împarte scena și cabina.
Undeva, în teatru, poate-se că există o mână invizibilă care asigură continuitatea aroganților și marilor maeștri. Prin teatre va fi fiind mereu o cabină de machiaj unde stau primadona și subreta alături pentru a continua cumva relațiile de ierarhie de pe scenă și în culise, dar și pentru a pregăti viitoarea primă doamnă la cele mai înalte școli ale sclifoselii. Se asigură astfel nu doar un lanț de responsabilități (suficient să știi cine a învățat cu cine pentru a recupera un fragment din istoria unui tic verbal sau gestual), ci și o continuitate de tipologii ca să fie mai simplu castingul după ce maestrul se retrage la pensie. Uneori maestrul pensionat este folosit pentru a face pe figurantul: apare pe fundal, urmărind pescărușii imaginari, pe o plajă imaginară, sub un soare imaginar.
Discipolul și maestrul său dezvoltă o relație evolutivă, de! ca în orice cuplu: de la subordonarea respectuoasă, aproape slugarnică, la interdependență, sau o iubire înveninată, sadică, ajungând pur și simplu la ură și disperare. Marele maestru aruncă, din când în când, câte un os, cățelandrului privindu-l cu neatenție, considerându-l interesant doar în măsura în care devine suport al propriului orgoliu, oglindă oglinjoară a deșertăciunii sale. Discipolul latră și el la toți copacii la care latră maestrul. Apoi începe să latre și pe-alături, păstrând cu discreție anonimă identitatea umbrelor pe care le face zdrențe în pălăvrăgeala cu maestrul. Cine știe, ar putea fi din categoria actorilor de prim-rang, chiar dacă necunoscuți discipolului, despre care maestrul are tot soiul de povești haioase. Uneori repetă, dar cu încetinitorul, descompus, o scenă din piesa în care jucau, o scenă care le sintetizează perfect relația.
Maestrul spune în piesă ceva de genul: Acum nu mai rămâne decât să mă bați! ceea ce discipolul ar trebui să facă fără să-l zdruncine prea mult pe maestru. Să se prefacă doar că-l lovește. În piesă, după cum se pare, îl cam învinețise cu o palmă bine chitită. Acum, în plimbarea lor nocturnă, discipolul învață să lovească cu putere, credibil, însă în palma ascunsă publicului. Repetă iar și iar. Maestrul, specialist în încasări de palme, se preface amețit și eventual cade. Trebuie doar ceva magie. Iluzie scenică. Astfel că lovitura de palmă este descompusă, discipolul numără tare, apoi în gând, așteaptă semnale (stabiliseră ca maestrul să-i facă cu ochiul atunci când e pregătit de lovitură) care nu vin, apoi vin, dar prea devreme sau prea târziu. Este, practic, scena centrală a piesei din piesă, dar și a piesei din fața noastră. Pentru că în culisele culiselor (adică dincolo de ce aflăm din dialogurile și mai ales monologurile personajelor) se desfășoară o altă melodramă.
Discipolul are o relație cu soția maestrului. Aceasta ieșise la plimbare, pretextând că se vede cu o prietenă din tinerețe care emigrase în Brazilia. Maestrul o botezase în gând Paula. Paula din Brazilia. Discipolul era Paula din Brazilia, cea care ajunsese să-l obsedeze pe maestru. Nu era o relație care să dureze. Imaginara Paula trebuia să se întoarcă în Brazilia, iar discipolul trebuia să se bucure de ocazie, să profite de avantaj, să devină maestru mai întâi în pat, unde soția este practic sfâșiată ca o pradă sacrificată pe altar. Dar el nu are vreme de ezoterisme. Vrea cu disperare animalică să aibă tot ce are maestrul („tata”, cum îi scapă la un moment dat). Să posede. Să maculeze. Nu e loc de poezie, de romantisme, tânărul lup e flămând. Iar maestrul simte, poate că el însuși avusese în vremuri imemoriale, aceleași pofte față de maeștrii săi (e discret, să nu dea idei, însă dezamăgirea, decepția, trădarea par să fie subproduse ale chimiei maestru-discipol). Încet încet maestrul e dat afară de pe scenă (a teatrului, a menajului a trois, a vieții private...). Dacă mai repeți numele de Paula din Brazilia, îl amenință discipolul, îți dau un pumn în cap. Rolurile lui de prinț, rege, împărat sunt preluate de discipol. Deocamdată e prințul nebun Hamlet, bântuit tocmai în timpul monologului A fi sau a nu fi de fantoma tatălui său, maestrul pensionat care-l privește acum din sală și ar vrea, tare ar vrea să-l mai învețe câte un truc. De pildă cum se pronunță cuvântul spaimă. Căci el, deși n-o spune, e plin de spaimă. Spaima de irelevanță, de bătrânețe, de moarte.
Este o piesă care descrie cu inteligență, umor, talent schimbătoarele raporturi de putere din cadrul unui cuplu silit să trăiască același rol în aceeași piesă. Or, două săbii în aceeași teacă nu încap. Substratul conflictului este, așadar, arhetipal, acela al luptei pentru putere, dominanță, influență, relevanță, conflict care vertebrează existența și, mai ales, relațiile sociale.
Teatrul Act este un subsol cu vreo sută de locuri improvizate pe niște schele de stadion sătesc. Este o sală neconfortabilă care te ține alert, mereu atent să nu cazi. Între rândurile de scaune așezate în formă de U se află un spațiu îngust. Aceea este scena. Spectatorii se văd ochi în ochi cu cei din partea cealaltă și devin, unii pentru ceilalți, personaje anonime, tăcute, ale piesei. Cei doi protagoniști ai piesei, Marcel Iureș și Florin Piersic jr., se plimbă în această enclavă vizuală care îi obligă la mobilitate și la schimbarea periodică a punctelor de reper (de pildă, configurația sălii îi face să-și schimbe locurile de la o scenă la alta, desigur pentru a fi văzuți și de spectatorii din partea opusă). Cu atât mai extraordinară este reușita iluziei teatrale în acest spațiu aparent ingrat, mai potrivit, îți zici la început, unui depozit de decoruri. În fapt, pe „scenă” nu ai decât două scaune, două oglinzi, ca la teatru, diverse ustensile de machiaj și un pahar în care discipolul aruncă o pastilă efervescentă (care sugerează în fapt progresia piesei, paharul final efervescent rămâne nebăut). Piesa văzută de pe latura mică a U-ului format de scaune arată cu siguranță altfel (spectatorii își văd chipurile reflectate în oglinzi, îi văd pe cei doi reflectați și ei de oglindă etc.) Însă, pe lângă geometria variabilă a sălii, piesa aceasta nu ar fi fost mare lucru fără jocul celor doi, plasați pentru mine, undeva, în fruntea unui clasament personal de artiști prezenți în Festival.
Marcel Iureș, maestrul în culmea gloriei, începe prin a fi aferat, arogant, plin de ifose, didactic. Are câte o anecdotă sau câte un epitet despre toți și toate. De i-ar semăna toți, să fie dedicați din suflet Artei cu A mare, să oficieze în templul Melpomenei cum o face el altfel ar sta lucrurile! Dar nu, în loc de mari preotese sunt niște „vite încălțate”. Are gesturi ample, are o dislexie căutată, de om bântuit de idei și sentimente înalte. De la acest portret arhetipal, maestrul se degradează scenă de scenă. Se micește, se zbârcește.
Devenirea discipolului este invers proporțională cu a
maestrului. Florin Piersic jr. este, la început, un elev supus, nesigur pe rol (atât în piesa jucată, cât și în cea din culise), încearcă să-i facă pe plac maestrului, să devină el. Însă naivul învățăcel învață de la maestru să devină fiara de mai târziu, ba chiar își depășește învățătorul. Nu mai are fasoanele intelectualiste ale acestuia, gesturile baletistice, grimasele simpatice, povestirile haioase. Pe scenă și în culise rămâne un lup turbat care nu-și mai împarte cabina cu nimeni. Crede că fără discipol, ar putea rămâne nemuritor.
Admirabil joc actoricesc, excelent text, bune lumini și, de ce nu? regie. Pe scurt, o lecție de teatru minimalist pe care nu ar trebui s-o ratați.
Stage Dogs
Autor: Florin Piersic jr. (inspirat după A Life in Theatre de David Mamet)
Regie Florin Piersic jr.
Cu Marcel Iureș
Florin Piersic jr.
Teatrul ACT
